HEDDA GABLER de Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier

Teatrul Naţional din Bucureşti a adăugat în repertoriu, începând din 13 aprilie 2024, un nou spectacol-eveniment, cu mare potenţial de box-office, de data aceasta regizat nu de Radu Afrim sau Silviu Purcărete, ci de unul dintre cei mai cunoscuţi regizori europeni, germanul Thomas Ostermeier. Acesta e cunoscut deja publicului după ce în toamna trecută a fost invitat să participe la X-FEST de către Vlad Cristache, directorul Teatrului Excelsior, cu O istorie a violenţei. Noua producţie reprezintă o premieră în colaborarea dintre regizorul german şi actorii români, o iniţiativă rapidă a noului director interimar, domnul George Călin.

Thomas Ostermeier (n. 1968) este directorul artistic al prestigiosului Teatru Schaubühne din Berlin, artist asociat al Festivalului de la Avignon şi deţinător al Premiului Europa pentru Noi Realităţi Teatrale. Pe lângă numeroase premii pentru producţii individuale, cum ar fi Premiul Friedrich-Luft (Măsură pentru măsură), Grand Prix de la Critique şi Premiul Criticilor din Barcelona (Hamlet, 2009), în 2011 a primit Leul de Aur al Bienalei de la Veneţia pentru întreaga sa operă. A fost distins de Ministerul Francez pentru Cultură şi Comunicare cu titlul de „Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres”.

Hedda Gabler este o adaptare elegantă şi modernă a unui spectacol care a avut premiera la Berlin în 2005 şi care a cunoscut o carieră internaţională pe mai multe continente. Un succes mai degrabă comercial care se datorează în primul rând scenografiei spectaculoase create de Jan Pappelbaum şi interpretărilor actoriceşti remarcabile de la fiecare remake şi mai puţin datorită regiei propriu-zise care a întâmpinat anumite rezerve, nefiind considerată cea mai semnificativă a lui Ostermeier.

Criticul Charles Isherwood de la The New York Times remarca despre spectacol, prezentat la prestigiosul BAM (Brooklyn Academy of Music) în 2006 că „această producţie, esenţialmente naturalistă, nu argumentează niciodată că situaţia Heddei este mai degrabă existenţială decât circumstanţială, aşa cum o fac cele mai bune montări (…) şi rareori stârneşte vreun fel de răspuns emoţional, cu atât mai puţin visceral”.

Pentru un spectacol despre diverse legături amoroase, parcă nu simţim suficient sentiment. Adausurile dramaturgice ale lui Ostermeier sunt un pic previzible, lipsite de relieful dramatic al actualizării lui Oedip, de pildă, făcută de tânărul britanic Robert Icke, recent montată de Andrei Șerban la „Bulandra”. Dar este o producţie strălucitoare, ultramodernă, îndrăzneaţă şi croită special pentru generaţia de azi.

Spre deosebire de spectacolul nemţesc cu O istorie a violenţei pe baza romanului autobiografic al tânărului francez Édouard Louis, prezentat în toamna trecută tot pe scena mare a TNB, acest nou proiect al lui Ostermeier nu plonjează la fel de adânc în emoţiile personajelor. Ca în cazul avionului Boeing 737 Max unde s-au pus motoare noi la un fuzelaj vechi pentru a face economie, creându-se un produs hibrid instabil, ar fi fost mai interesant să exploreze tema feminităţii contemporane cu un text scris în ziua de azi, nu unul scris în secolul al XIX-lea.

Hedda Gabler se montează în lume fie ca un text clasic, fie modernizat şi adaptat. Dacă anumite actualizări sunt ca bucăţile unui puzzle care nu se îmbină întotdeauna plauzibil, altele sunt ingenioase. În montarea lui Ostermeier, manuscrisul lui Løvborg este un fişier într-un laptop uitat la beţie într-un bordel asiatic (nu franţuzesc), pe care Hedda îl va distruge cu un ciocan întocmai ca personajul negativ dintr-un thriller, într-un acces maniacal. Dispariția irevocabilă a fişierului odată cu laptopul este improbabilă când două persoane colaborează la un text şi îşi trimit prin email update-ul manuscrisului, dar genul acesta de actualizări cere spectatorului să fie indulgent şi să intre în convenţie.

În esenţă, piesa Hedda Gabler, scrisă în 1890 de norvegianul Henrik Ibsen, este despre cum o femeie poate să înalţe un bărbat, dedicându-se din umbră creaţiei sale (pe care o va semna doar bărbatul) şi sprijinindu-l să ducă o viaţă productivă şi fără vicii, şi cum un alt gen de femeie, mai cameleonică şi ambiţioasă, poate să distrugă acelaşi bărbat sau chiar mai mulţi, din plictis, ca să-şi exercite puterea asupra lor.

Tema, veche de când lumea, pare reducţionistă pentru ideea de feminitate în 2024. Dar propune roluri cărnoase pentru toţi actorii de elită ai Naţionalului, dând iluzia unui anume interes repertorial pentru universul feminin, care e aproape mereu prezentat din prisma bărbaţilor.

Hedda este (spoiler alert!) o fiică de general şi o femeie nefericită care s-a căsătorit cu un bărbat mediocru pentru că nu a avut oferte mai bune, deşi e frumoasă şi de familie bună. Suferă de buyer’s remorse, o situaţie cu care se confruntă multe persoane după ce se căsătoresc. Este nu numai deprimată, dar şi plictisită de o lume fără imaginaţia de a face gesturi măreţe, cum ar fi, în conceptul ei, sinuciderea. În ziua de azi, sinuciderea nu mai e privită ca un gest romanţat, iar o femeie de vârsta ei şi în situaţia ei ar putea divorţa. În secolul al XIX-lea, căsătoria era, în general, o condamnare pe viaţă. Actualizarea Heddei Gabler ridică aşadar dificultatea de a face credibil sentimentul ei de captivitate socială irevocabilă care o împinge să compenseze prin manipularea bărbaţilor care conduc lumea în care trăieşte şi, în final, să se sinucidă. Nu că patriarhatul ar fi încetat în secolul XXI, vedem cum bărbaţii domină în continuare toate forumurile, ci pentru că în ziua de azi, femeile au nu numai libertatea de a divorţa, dar se bucură de cea mai mare putere de a-şi controla propria soartă din lunga lor poziţie de servitute din istoria omenirii.

Frumoasa Hedda (Raluca Aprodu) seduce cu o indiferenţă calculată cei trei bărbaţi care gravitează în jurul ei: soţul ei, Jørgen Tesman (Richard Bovnoczki), un istoric fad şi cumsecade, fostul destrăbălat reformat şi posibil istoric de geniu Eilert Løvborg (Alexandru Potocean) şi judecătorul calculat Brack (Marius Manole) care încearcă să o bată la propriul joc. Indiferenţa ei este punctată de explozii impulsive (trage cu pistolul, muşcă mâini) atunci când trebuie neapărat să obţină ce vrea.

Cercetările ştiinţifice au confirmat intuiţia psihologică a lui Ibsen şi anume că oamenii încuiaţi într-un laborator timp de câteva ore pot ajunge să-şi administreze singuri şocuri electrice pentru a contracara monotonia.

Pentru a verifica această ipoteză, participanţii au fost expuşi la un film plicticos, trist sau neutru, în timpul căruia puteau să-şi administreze şocuri electrice. Cei expuşi la monotonia plictisitoare şi-au administrat mai multe şocuri, la o intensitate mai mare, comparativ cu cei care au văzut filme triste sau neutre, arătând că oamenii suportă mai greu monotonia decât tristeţea, care cel puţin îi face să simtă ceva şi implicit să se simtă mai vii.

Cum se ştie, rolul clasic al Heddei Gabler redefineşte conceptul de tragedie şi ambiguitate psihologică, fiind considerat ca un Hamlet pentru marile actriţe care l-au încercat. În contrast cu montările clasice tradiţionale, cum ar fi cea din 1963, cu Ingrid Bergman (disponibilă pe YouTube), care a creat o Hedda Gabler adorabilă, bonomă şi mercurială, Ostermeier a cam eviscerat emoţiile autentice şi nuanţele, făcând o parte din personaje destul de unidimensionale, posibil şi din cauza faptului că a regizat într-o limbă străină.

Hedda lui (Raluca Aprodu) acţionează ca un „psycho bitch” hollywoodian, soţul Tesman (Richard Bovnoczki) este un „papagal” care nu realizează acest lucru, iar mătuşa bine intenţionată, „o pisăloagă” (Ana Ciontea). Mai multă complexitate dramatică au Brack (Marius Manole, impecabil şi excelent ca de obicei), Løvborg (Alexandru Potocean) şi Doamna Elsvedt (superb făcută de Crina Semciuc), singurul personaj înzestrat de regizor cu suflet.

Şi Raluca Aprodu este o actriţă superbă, cu o prezenţă scenică care îţi taie respiraţia, interpretarea sa îngemănând rafinamentul cu nevoia de control. Dar este ghidată de Ostermeier spre o răutate răsfăţată, gratuită, de Queen Bee, deseori animată de motivaţii neclare, care nu îi câştigă simpatie.

Løvborg, interpretat de carismaticul Alexandru Potocean, aduce un plus de energie când apare pe scenă, de parcă abia atunci începe cu adevărat spectacolul. Dar în secolul XXI, lungile prietenii platonice pline de pasiune din secolul al XIX-lea au devenit cu totul neverosimile, ceea ce face istoricul şi dinamica lui cu Hedda destul de implauzibile.

Scenografia lui Jan Pappelbaum fascinează pe tot parcursul spectacolului: un living ultramodern şi sofisticat, cu pereţi de sticlă, amplasat pe o platformă rotativă care se roteşte lent şi pe care se proiectează imagini citadine înceţoşate (Sébastien Dupouey) şi luminile reci ale lui Erich Schneider şi Carsten Sander. Pe fundalul de sticlă curge o perpetuă ploaie scandinavă, iar deasupra, amplasată puţin oblic, o mare oglindă reflectează spre sală alte unghiuri şi perspective scenice. Foarte frumoase au fost şi costumele Ruxandrei Buşneag.

Pe ansamblu, propunerea lui Ostermeier este undeva la mijloc între o reinterpretare viabilă pentru secolul XXI a Heddei Gabler şi o melodramă şic, frumos ambalată pentru generaţia Z, menită să atragă publicul general. Un spectacol mai mult de formă, rafinată, care ia ochii, decât de fond.

În lumea operei, plină de remixuri ultramoderne şi poleite, singura modalitate pentru un interpret sau autor de a deveni celebru este să fie montat de un regizor de renume la nivel mondial. Dat fiind că astfel de producţii sunt foarte costisitoare pentru teatrele româneşti, care se confruntă cu limitări bugetare constante, ar fi poate mai oportun ca la următoarea montare, Ostermeier şi alţi regizori de calibrul lui să aleagă un text românesc contemporan care să promoveze un scriitor român, la fel cum tânărul Édouard Louis a fost promovat la nivel european.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Florin Ghioca, TNB)