Întotdeauna m-am întrebat dacă avalanşa de cărţi şi piese de teatru cu teme sociale „woke” din SUA, care, vrem, nu vrem, dă tonul în întreaga lume, este profitabilă. De la cărţile de copii la cele de adulţi, se promovează teme ce doresc să recalibreze fundamental societatea. Şi dacă aceste opere nu aduc bani, ci doar premii şi articole elogioase, şi nici nu sunt dorite de publicul larg, cine le susţine cu bani?
Este clar că multe din aceste cărţi au o valoare informativă sau educativă (acest ultim aspect e discutabil, de la caz la caz) care nu se poate reduce doar la numărul de exemplare vândute. Şi revista Rinocerul publică ocazional ştiri de interes naţional care nu generează clickuri, dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de fenomenul artistic şi teatral pe care se străduieşte să-l consemneze.
Pentru cine nu ştie, termenul „woke” înseamnă „conştient”, în special de problemele sociale, cum ar fi rasismul (doar cel împotriva oamenilor de culoare), schimbările de sex, fluiditatea de gen şi inegalitatea. Adepţii woke sunt deseori activişti culturali de diverse grade de intransigenţă care militează pentru cenzură şi îngrădirea libertăţii de exprimare a opiniilor cu care nu sunt de acord. Elon Musk, oponentul cel mai vocal al acestui curent, a declarat că „wokeness” urmăreşte să facă „comedia ilegală” şi că, în esenţă, dezbină, exclude, ascunde adevărul şi înarmează oamenii cu o virtute falsă.
De peste un deceniu, majoritatea marilor premii de literatură şi teatru au mers spre opere woke, ceea ce le-a consolidat reputaţia în lumea literară şi culturală, deşi publicul general continuă să nu le iubească, oferind aprecieri izvorâte mai mult din datorie decât din inimă. De exemplu, The Underground Railroad de Colson Whitehead a câştigat Premiul Pulitzer pentru ficţiune în 2017, iar Sing, Unburied, Sing de Jesmyn Ward care explorează moştenirea istorică a violenţei şi rasismului în America de Sud a fost distins cu Premiul National Book Award în acelaşi an. Sunt două din cărţile woke de valoare care au vândut cel mai bine, mai ales în anumite cercuri literare şi academice. Totuşi, succesul comercial absolut al majorităţii cărţilor woke lasă mult de dorit, aşa cum nici la multipremiatele filme woke nu se bate publicul pe bilete. Selecţiile anuale ale celor mai bune cărţi recomandate de „New York Times” sunt compuse în majoritate de acest gen de cărţi.
Un nou raport dezvăluie că editorii şi publiciştii „woke”, care au căzut în ultimii ani în capcana acordării de avansuri uriaşe autorilor de stânga, s-au pricopsit în realitate cu milioane de cărţi pe care nu reuşesc să le vândă.
Un articol din „Daily Mail” dezvăluie că numeroase cărţi „woke” publicate de mari edituri au eşuat lamentabil. Se pare că editorii au aruncat bani pe cărţi pe care nimeni nu vrea să le cumpere. Acest lucru arată că mantra „go woke, go broke” se aplică şi în industria publicistică şi editorială.
„Free Press” a documentat, de asemenea, greşelile masive ale industriei de carte americane din ultimii ani, evidenţiind cu exemple cum marile edituri se grăbesc adesea să achiziţioneze cărţi progresiste care eşuează aproape imediat. Editorii, la rândul lor, au o alegere dificilă, fie pierd bani, fie publică cărţile neeligibile la premii şi cronici elogioase în ziarele influente (principiul individului nonpersoned în opera lui Orwell, dar aplicat operei sale).
Din perspectiva mea, ca autoare de romane şi piese de teatru cu viziuni neînregimentate politic, este evident că aceste decizii sunt motivate de sprijinirea unei ideologii politice prestabilite în detrimentul alegerilor artistice autentice şi a deciziilor financiare raţionale. Mai mult, distrug şi reduc la tăcere o generaţie de scriitori adevăraţi care trebuie să se dea la o parte în faţa romanelor, pieselor de teatru şi filmelor cu mesajul politic potrivit. Cam cum se întâmpla în comunism, dar în condiţiile unui sistem struțo-cămilă care combină piaţa „liberă” cu un conformism ideologic neomarxist, resimţit ca un fenomen totalitarist, promovat de modelul chinezesc, facultăţi, ONG-uri şi un grup vocal de activişti.
Desigur, nu toate poziţiile militante sunt absurde şi cele care nu sunt se pot verifica uşor cu statistici şi date. Dar succesul literar cu teme ne-woke a devenit „banal”, comercial şi lipsit de glorie pentru cei care reprezintă azi establishmentul cultural.
De multe ori, când văd piese sau citesc cărţi cu tematică woke venite la Bucureşti cu mari elogii internaţionale, simt că miros acel conformism politic rău mirositor din timpul lui Ceauşescu (atât cât am prins). Când văd sau citesc tematici care fac propagandă politică şi aud lozinci, oricât de bine intenţionate, mă cuprinde un sentiment de tristeţe, de parcă totul a fost inutil şi vremurile de tristă amintire au revenit, doar sub alt chip, mai hip. Autorul, la rândul lui, devine un oportunist care doreşte să prindă succesul cu undiţa ideologică şi râma corectă din punct de vedere politic. Adică fără să fie, de fapt, sincer şi autentic şi să-şi asume un risc.
Un exemplu notoriu de eşec în cazul cărţilor de stânga este Pageboy, un memoriu scris de actorul Elliot Page despre tranziţia de la Ellen Page. Page a primit un avans de 3 milioane de dolari de la prestigioasa Editură MacMillan din New York, care şi-ar fi scos preţul de achiziţie dacă ar fi vândut 500.000 de exemplare. În schimb, a vândut doar 68.000 de exemplare, în ciuda unei promovări masive în media şi a notorietăţii sale.
Un alt exemplu este Dear Miss Metropolitan, o carte despre trei fete „negre şi birasiale”, care a primit un avans de peste 250.000 de dolari, dar a vândut doar 3.163 de exemplare de la lansare acum mai bine de doi ani. Cartea Claudiei Cravens, Lucky Red, a primit un avans de 500.000 de dolari şi a vândut doar 3.500 de exemplare, în ciuda etichetării ca fiind o carte „western feministă queer”.
Exemplele pot continua la nesfârşit. De ce există războaie de oferte pentru cărţi „woke” eşuate? Din cauza obsesiei politice progresiste şi a deciziilor artistice bazate pe ideologie DEI, bine intenţionată, dar inerent rasistă.
Un aspect interesant este că editorii „woke” ar trebui să aibă o piaţă garantată, dacă ceea ce ni se spune despre generaţia mai tânără este adevărat. Se presupune că tinerii au cumpărat toată propaganda cu care au fost educaţi şi sunt obsedaţi de adăugarea avertismentelor de tip trigger pe cărţile acum „controversate” (gen Pe Aripile vântului, o carte total inocentă comparativ cu pornografia pentru copii, adolescenţi şi nu numai, prezentată azi drept literatură). Teoretic, industria editorială ar trebui să vândă la greu. Dar poate că tinerii nu sunt atât de „woke” cum se presupune, se doreşte doar ca ei să devină aşa.
Nu ajută faptul că mulţi editori din Vest au început să respingă categoric cărţile care nu se aliniază cu narativul „woke” sau cele scrise de albi, heterosexuali şi persoane cu viziuni mai conservatoare, reducând astfel şi mai mult numărul operelor de calitate pe care le pot selecta.
Dacă şi romancierul de succes James Patterson s-a plâns că i se pare mai dificil să îşi publice noile cărţi, numind această practică „doar o altă formă de rasism”, ce şanse au debutanţii şi scriitori albi şi heterosexuali aflaţi la început de carieră? Şi faimoasa Candace Bushnell s-a văitat că a avut un lung hiatus şi câteva manuscrise şi propuneri refuzate până a reuşit să plaseze ultimul manuscris.
„Free Press” a citat un editor senior anonim care a declarat: „Am decis în mod clar să nu mai luăm în considerare anumite cărţi conservatoare sau scrise de bărbaţi albi, pentru că nu vrem să fim văzuţi achiziţionând astfel de lucrări”. Mulţi editori resping o carte bună spunând pur şi simplu autorilor că preferă subiecte mai obscure, din zone geografice cât mai îndepărtate şi nebătătorite, cu eroi cât mai marginalizaţi şi chinuiţi.
Ironia este că acest tip de discriminare împotriva bărbaţilor albi sau conservatori nu pare să se aplice şi în cazul lui Elliot Page, câtă vreme a decis să îşi schimbe sexul şi să evadeze din vechea ordine morală. Editorii preferă să piardă bani decât să susţină politici greşite. Este mai important pentru ei să fie lăudaţi de „The New York Times”, „The New Yorker” şi alte publicaţii devenite în ultimul deceniu intransigent şi unilateral de stânga, decât să ofere o diversitate reală, de idei şi creaţie artistică. Singura diversitate care contează este rasială şi de gen, în cadrul sexelor.
Dacă cei din Big Five care au politici editoriale „woke” (Penguin Random House, Hachette Livre, HarperCollins, Macmillan Publishers şi Simon & Schuster) nu doresc să distrugă complet industria publicistică tradiţională, să se întoarcă la câteva principii de bază, notează „Daily Mail”. Editorii ar trebui să publice cărţi bazându-se pe probabilitatea de a atrage cititori şi pe valoarea lor literară, pe ceea ce uneşte oamenii. Factori precum rasă, vârstă, clasă, gen sau sexualitate nu ar trebui să joace niciun rol.
Trendul cărţilor cu puncte de vedere progresiste care eşuează nu este prea diferit de abordările făcute de companii de divertisment „woke”, cum ar fi Disney în ultimii ani, care şi-au alienat publicul tradiţional. „Noua generaţie este o generaţie de fanatici ideologici”, a afirmat Adam Bellow, angajat la Post Hill Press, o mică editură cu orientare de dreapta.
În concluzie, pentru a evita să fie văzuţi ca susţinând conţinut politic incorect sau conservator, editorii şi publiciştii de cărţi preferă să sacrifice succesul financiar. Ei aleg să promoveze vocile „marginalizate” precum Jemele Hill, beneficiara altui avans masiv pentru o carte eşuată.
Şi în România, o ţară încă patriarhală şi misogină, cu mari disparităţi de gen şi cu un public tradiţional, o mare parte a publicului este receptiv la modernizarea mentalităţilor, dar respinge instinctiv importarea exagerărilor woke care se poartă acum în Occident. Atât cititorii, cât şi spectatorii sunt însetaţi de frumuseţe, decenţă şi normalitate, chiar dacă vin cu trăiri intense şi diverse dileme.
Articol de Alexandra ARES
(Foto generată cu AI)
Surse: Daily Mail, Free Press, Spiked
