Diversitate repertorială la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti

„CU SUFLETUL NU-I DE GLUMIT” de dramaturgul bulgar Dimitré Dinev

0
50

E vorba mai degrabă de Cu moartea nu-i de glumit, căci piesa reprezentată pe scena Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti, dinamizată de energicul Dan Tudor, managerul instituţiei, e o lungă glumă macabră construită în jurul decesului unui muncitor emigrant la Viena (Gogu Preda), întors din drumul lui spre ultima vamă, întrucât nu şi-a putut plăti trecerea de aici dincolo (poate că veniturile nu îi permiteau). După acest moment suprarealist, urmează un realism atroce, dincolo de orice imaginaţie, dar teatrul se construieşte pe insolit, pe surpriză, pe şoc.

Mortul nu era mort din punct de vedere logic, întrucât fiecare decedat posedă bănuţul necesar trecerii. Deci, fabulând un pic, tragem concluzia că era o moarte clinică, şi nu una definitivă, dar dramaturgul trece peste această logică şi îl vedem pe decedat întins în coşciug, vegheat şi plâns de o bocitoare profesionistă (Mirela Popescu) şi apoi de colegii lui de muncă, Bora Soric (Dan Andrei), Zeko Zekov (Adrian Duţă), Josef Schutt (Florin Dobre), de diverse naţionalităţi, printre care se află şi un român, Virgil Mistrianu (Marius Furtună), diferiţi caracterologic, însă uniţi prin durere.

Piesa demarează spre o comedie atroce în care personajul principal este decedatul scos din coşciug, pus la masă, plimbat prin scenă, ca şi cum moartea poate fi sfidată şi ironizată.

Acest tip de construcţie dramatică aminteşte cumva de piesele funerare ale lui Dario Fo şi ale românului Dinu Grigorescu, manifestat în Nuntă cu miliar…dar, jucată la Teatrul Evreiesc de Stat, şi în Estul sălbatic, piesă încă depozitată în volum. Şi Mircea M. Ionescu a produs o piesă funerară, N-aveţi un mort de vânzare?, excelent jucată la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu unde era director acum 10 ani, într-un schimb repertorial şi spectacologic cu teatrul de peste fluviul mult mai pregnant din oraşul Ruse.

Dramaturgia bulgară pe care o cunoşteam încă din perioada comunistă se caracterizează printr-o forţă dramatică deosebită şi furnizează întotdeauna autori dramatici speciali, cum este şi Dimitré Dinev.

Punctul de interes care capacitează spectatorii de la bun început este acest joc de-a moartea cu decedatul, un fel de baba-oarba funebră, de o manieră care anulează spectatorului frica de moarte şi de înmormântare, el urmărind cu atenţie acest joc realizat de întreaga distribuţie şi foarte bine radiografiat de regizorul Sorin Militaru.

În planul real, un mort care se ridică brusc din coşciug şi începe să danseze i-ar îngrozi pe cei prezenţi la ceremonie, dar, pe scenă, acest lucru nu se întâmplă. Convenţia este imediat acceptată şi urmărită chiar cu interes. E un pariu câştigat de dramaturg, de actori, de regizor şi de conducerea teatrului care a optat pentru acest text straniu.

Spectacolul regizat de Sorin Militaru este ca un tablou de Goya, populat cu fiinţe stranii, prinse într-un joc al sufletelor care vin la un moment dat, scot mortul din coşciug, îl aşază la masă sprijinit ca să nu se îndoaie, şi cade într-o serie de situaţii tragicomice care ne înspăimântă, dar pe care le acceptăm din dorinţa de a-i oferi decedatului la plecare ultimele plăceri ale vieţii. Mortul se plimbă cu bicicleta într-o scenă absolut zguduitoare prin absurdul ei total, ca şi cum nu mai există diferenţe între viu şi mort, ci o simbioză. Mortalitatea din acest tablou apocaliptic prezentată comic prin paradoxul de replici atenuează cumva macabrul sau, mai exact, îl face comestibil. Aici, vedem meritul regizorului capabil să facă neverosimilul verosimil, în ciuda dinamismului scenic bine condus şi bine interpretat de toţi actorii, în scene vii şi puternic colorate, din care nu lipsesc efectele fumigene provenite, se pare, din Lumea de Dincolo, la care se adaugă atacuri sexuale la bocitoare, scene de preludiu sexual şi chiar unele de sex virtual acceptabile (discutabil) actoriceşte, ce ne amintesc la un moment dat de câinii iadului prin procedura de sugestie a contactului. Este o performanţă să menţii atenţia publicului timp de două ore, punându-i moartea în faţă şi jucându-te cu ea, ca la un teatru de marionete.

Spectacolul începe în suprarealism, prin întâlnirea dintre mort şi barcagiul Charon (Marius Bălan), care trece sufletele morţilor dincolo de Styx, acesta refuzându-l să-l transporte pe lumea cealaltă fără a fi plătit conform tradiţiei, dar mortul declară că nu are bani, ceea ce ar sugera o agonie prelungită. Lipsindu-i banii pentru „excursie”, decedatul se întoarce pe picioare şi se aşază în coşciug, dar nu va rămâne acolo pe parcursul piesei. Obiceiurile mortuare sunt respectate cu tristeţe şi încălcarea lor este amendată imediat, nefiind admise dezvelirea oglinzii şi nici menţinerea apei în sticle, ceea ce ar dăuna sufletului celui mort, fiind aruncate într-un exces mortuar exprimat prin scoaterea din coşciug a decedatului în costum şi cu pălăria pe cap şi aşezarea lui întâi la masa de pomană, apoi pe o bicicletă care este împinsă de prietenii lui în ideea de a-i oferi plăcerea de a-şi aduce aminte de viaţă până la tentativa de a-i satisface toate dorinţele din timpul vieţii şi obligarea unei stripteuze (Ada Dumitru) care apare în final să-l sărute pe buze. Acest moment este macabrul maxim, ca şi mimarea unei partide de sex imposibil de imaginat.

Regia scrupuloasă creează totuşi numeroase momente de teatru absurd pe un fond realist, unde asistăm la o escaladare a macabului minut de minut şi, pas cu pas, moartea devine astfel vie, iar imaginaţia dramaturgului pare a nu avea nicio limită.

Transportul decedatului dintr-un loc în altul, operaţiune greu de realizat, se realizează cu măiestrie, deşi plimbarea cu bicicleta a cadavrului este greu de suportat. Scenele de grup ale prietenilor care trăncănesc întruna, dar legat de subiect, sunt bine organizate, observându-se munca cu actorii puşi în situaţii dificile. Scena în care văduva (Ioana Podăreanu) se aruncă peste cadavru în coşciug ca şi cum ar comite un sex de adio este prea mult şi greu de acceptat. Marile dureri sunt mute, paralizează.

Bocitoarea este un personaj cu un demaraj perfect în interpretarea unei actriţe excelente, doamna Mirela Popescu, aproape de nerecunoscut în costumaţie şi în atitudine. Dar textul o abandonează din când în când pentru a o recupera mai târziu. Actriţa ştie să evite vulgaritatea şi se descurcă bine în momentele ambigue.

O apariţie extravagantă este ucraineanca cu studii superioare, emigrată în Austria, unde se pretează la tot felul de munci ocazionale din care nu lipseşte dansul la bară. Doamna Ada Dumitru, pe care am remarcat-o şi în Ortansa lui Mazilu, este în ascensiune artistică evidentă şi se impune printr-o puternică feminitate, mobilitate şi mister, dar şi în acest rol vine ca un element de combustie internă a acţiunii. Spre final, plăteşte tribut unui dans care îi micşorează personajului impactul, iar sărutul mortului pe buze este justificat în filosofia piesei.

Decorul tinerei scenografe Roxana Răduţ este inspirat şi sclipitor prin funerarul exprimat. Un catafalc în mijlocul scenei care devine masa de ospăţ a prietenilor şi accesoriile mortuare identifică construcţia unui mic univers, de altfel familiar.

Am remarcat şi o coloană sonoră discretă (Dragoş Cohal), bine racordată la momentele pe care le subliniază, aceasta fiind singura dintre strategiile scenice care nu supralicitează excesul.

Este meritul Teatrului „Davila” de a diversifica opţiunile repertoriale cu texte incitante, apelând la regizori performanţi şi curajoşi care nu ezită să propună viziuni şi nu doar texte. Domnul Sorin Militaru, nominalizat la premiul UNITER pentru regie, şi-a asumat tematica funerară în cheie comico-filosofică, realizând un spectacol rotund, semnificativ şi provocator, cu respectarea strictă a textului şi a construcţiei dramatice, într-o manieră amplă şi complexă, calibrată pe psihologia personajelor comune de diferite naţionalităţi, religii şi culturi, dar care se manifestă egal în faţa morţii. Nu este deloc simplu să faci suportabil macabrul şi credibil incredibilul!

Cronică de Dinu GRIGORESCU 

(Foto: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti)

 

CU SUFLETUL NU-I DE GLUMIT

de Dimitré Dinev

Traducerea: Dan Stoica

Regia artistică: Sorin Militaru 

Scenografia: Roxana Răduţ

Muzica originală: Dragoş Cohal

Distribuţia:

Nikodim Stavrev, mortul – Gogu Preda

Pavlina Stavreva, văduva – Ioana Podăreanu 

Josef Schutt, şeful austriac – Florin Dobre

Bora Soric, muncitor – Dan Andrei

Zeko Zekov, muncitor – Adrian Duţă

Virgil Mistrianu, muncitorul român – Marius Furtună

Sladka Srebreva, bocitoarea – Mirela Popescu 

Nadeshda Prekupenko, stripteuza – Ada Dumitru

Charon – Marius Bălan 

Muzicantul – Ştefan Gilă

Data avanpremierei: 6 aprilie 2024

Data premierei: 7 aprilie 2024

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments