FNT debutează cu un spectacol incendiar al portughezului Tiago Rodrigues

CATARINA ŞI FRUMUSEŢEA DE A UCIDE FASCIŞTI, o producţie a Teatrului Naţional „D. Maria II” din Lisabona în turneu la TNB

0
242

Se poartă teatrul politic. Se poartă citatele intelectuale. Se poartă teatrul-literatură. Minunat. Dar cât e de bun?

Festivalul Naţional de Teatru a început în trombă cu un spectacol incendiar scris şi regizat de portughezul Tiago Rodrigues (n. 1977), directorul Festivalului de la Avignon din 2021 şi laureatul premiului Europa în 2018 pentru faptul că teatrul lui „s-a impus rapid drept una dintre cele mai vii şi captivante realităţi de pe scena portugheză şi europeană”.

Într-o seară de vară descoperim o familie care ucide în secret fascişti, fascişti care omoară sau tratează urât femeile. Este o tradiţie pe care toţi membrii familiei au urmat-o din 1954, de când un fascist a ucis o femeie, Catarina, prietenă cu străbunica familiei, care a lăsat 3 orfani. De atunci, toţi membrii se numesc Catarina, poartă rochii şi ucid politicieni fascişti, formând o mică celulă secretă de rezistenţă. Trăiesc reuniţi într-o casă de la ţară, lângă un sat numit Baleizão, în sudul Portugaliei. Unul dintre cei mai tineri membri ai familiei, Catarina, urmează să-şi omoare primul fascist, care a fost răpit tocmai în acest scop şi tace speriat în primele 2 ore de spectacol, aşezat la o masă de banchet. Este o zi de sărbătorit, o zi a frumuseţii şi a morţii. Cu toate acestea, tânăra Catarina e cuprinsă de dubii şi apar multe întrebări. Ce este un fascist azi? Există un loc pentru crimă şi rezistenţa violentă în lupta pentru o lume mai bună? Putem încălca regulile democraţiei atunci când căutăm modalităţi mai bune de a apăra justiţia socială?

Au trecut 100 de ani de când fascismul a apărut în Italia, ca o ideologie ultra naţionalistă dezvoltată de Giovanni Gentile şi Benito Mussolini, care se opunea iniţial liberalismului, socialismului şi conservatismului reacţionar şi dorea (re)crearea unui imperiu care să ofere un „spaţiu vital” colonizatorilor. În timpul Primului Război Mondial, fascismul s-a răspândit în Europa şi mai ales în Germania ca un răspuns extrem la ameninţările ideologiei comuniste ajunse la putere în Rusia după revoluţia bolşevică începută sângeros în 1917 şi gulagul care a ucis 12 milioane de oameni. În Portugalia, fasciştii au fost la putere între 1933 şi 1974.

Între timp, problemele create de globalizare au făcut ca lupta dintre stânga şi dreapta să evolueze spre un conflict între neomarxism şi „neofascism”, definit nu prin colonizare şi imperialism în tandem cu marile corporaţii ca în trecut, dar prin toate ideile care se opun noii revoluţii culturale, începând cu ideile de patriotism şi stat naţional care erau acceptate de toată lumea până la începutul anilor 2000.  Dus la extrem, noul principiu că orice om de pe planetă are dreptul să migreze şi să se stabilească în orice ţară mai bogată doreşte şi să beneficieze de serviciile sociale ale acelei ţări nu este decât o ridicare la scară planetară a vechii idei bolşevice că orice om sărac are dreptul să vină la oraş şi să se mute în casa unui om bogat, partiţionată pentru a primi cât mai multe familii. O redistribuire forţată a avuţiei personale şi respectiv naţionale din motive umanitare.

Piesa lui Tiago Rodrigues este parte poem dramatic în versuri albe, parte thriller distopic, parte teatru politic dus la paroxism, mult dincolo de Brecht care este des citat, şi culminează în final cu un monolog de 30 de minute al presupusului „neofascist” contemporan cu idei populiste şi naţionaliste. Un moment care sparge graniţele teatrului şi pare că ţine mai mult de performance art sau de jazz, unde un instrumentist se lansează într-un (incredibil de) lung solo.

Este piesa cu adevărat originală sau doar şocantă? Ca o mare parte a artei contemporane şi postmoderne, are un aer derivativ şi oferă un melanj stilistic elegant. De la lumea atemporală a satului Baleizão care ne aduce aminte de Macondoul lui Gabriel García Márquez (doar că linia de descendenţă patriarhală a fost înlocuită de un matriarhat în care toate femeile se numesc Catarina) la influenţele teziste din Brecht, cu citate cu tot, la dubiile tinerei Catarina care par preluate din piesa „Îndoiala” a lui John Patrick Shanley, la situaţia în sine care pare o versiune modernizată a piesei „Cei drepţi” a lui Camus, elementele din care e compusă piesa lui Tiago Rodrigues au un aer de déjà-vu (şi exemplele influenţelor pot continua). Ne-am imagina ca William Shakespeare, Oscar Wilde, A. P. Cehov, Sam Shepard sau I. L. Caragiale să presare citatele unor diverşi filosofi sau dramaturgi în operele lor? Nu. Dar am văzut acest lucru în multe piese recente, inclusiv în Istoria violenţei a lui Édouard Louis, dramatizarea unui roman emoţionant, de valoare medie, scris la 24 de ani, vârstă la care un autor încă nu a dezvoltat o filosofie de viaţă personală. Ne-am imagina o piesă scrisă de orice clasic să fie plină de idei teziste de la un cap la celălalt, cam ca o instalaţie despre politica contemporană la Bienala de la Veneţia?

Şi totuşi, pe măsură ce acest spectacol lent avansează cu discuţii politico-filosofice prelungi şi brize binevenite de umor, din toate aceste influenţe se conturează ceva puternic, surprinzător şi chiar uimitor. Un monument de curaj la care te uiţi şi spui „wow”, pentru că Tiago Rodrigues expune ideile şi de stânga, şi de dreapta care domină toate editorialele, podcasturile şi reţelele de azi, într-un detaliu naturalist dus la extrem, dar fără niciun comentariu personal, lăsând fiecare spectator să observe singur atât sclipirile de validitate, cât şi cele de absurd şi extremism ale fiecărei grupări, fără ca autorul-regizor să ofere o rezolvare sau o poziţie. Finalul este deschis, poate fi văzut ca o capitulare a stângii care e prea slabă să omoare toţi populiştii şi să le închidă definitiv gura sau, pur şi simplu, ca o enunţare neutră a ideilor populiste în circulaţie care până în anii 2000 (înainte de avântul globalizării) erau considerate mainstream, din partea unui reprezentat politic ales democratic, al cărui partid câştigă din ce în ce mai multe locuri în parlament.

Mai problematic decât tezismul acestui spectacol este incitarea la violenţă asupra unui grup al populaţiei de către alta, cu banii statului (portughez şi francez) plătiţi din taxele cetăţenilor de toate orientările politice, şi beatificarea acestui impuls, adică prezentarea acestei violenţe ca fiind ceva frumos. După cum am văzut în conflictul dintre Hamas şi Israel, deseori, ceea ce pentru o parte reprezintă terorism pentru cealaltă parte reprezintă o rezistenţă nobilă. Cu ale cuvinte, în ziua de azi termenul de fascism se aruncă cu (prea) multă largheţe în funcţie de interesele celui care foloseşte termenul şi a devenit o armă în războiul pentru opinia publică şi influenţarea agendei politice.

Un alt aspect problematic este eroarea de echivocare între extrema dreaptă şi încălcarea drepturilor femeilor. În realitate este extrema stângă cea care în ultimii ani a erodat drepturile şi identitatea biologică a femeilor şi le-a transferat populaţiei trans, non binary etc., mergând până la negarea termenului de femeie biologică şi înlocuirea lui cu termeni gen „birthing person”, „womxn” sau „pregnant people” şi obligând sportivele să intre în competiţie cu bărbaţi biologici care se declară femei. Din spectacolul lui Tiago Rodrigues s-ar zice că lucrurile stau invers şi că dreapta este asupritoarea drepturilor femeilor în lumea contemporană, motiv pentru care ar exista justificări să fie exterminată sau cel puţin huiduită (cum s-a întâmplat la cea de-a doua reprezentaţie).

Direcţia de scenă puternică a lui Tiago Rodrigues, precum şi performanţele excelente ale distribuţiei, scenografiei, luminilor şi muzicii originale m-au lăsat cu impresia unui teatru naţional portughez contemporan foarte curajos, dar extrem în tezism. Un teatru deschis la experiment, la discuţii intelectuale şi ancorat într-o contemporaneitate care seamănă foarte mult cu a noastră. Un experiment la care însă multă lume a plecat din sală şi care m-a făcut şi pe mine să mă uit deseori la ceas, dar la care m-am bucurat că am asistat.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Joseph Banderet)

 

CATARINA ŞI FRUMUSEŢEA DE A UCIDE NAZIŞTI

Textul şi regia: Tiago Rodrigues

Colaborator artistic: Magda Bizarro

Cu:  Isabel Abreu, Romeu Costa, António Fonseca, Beatriz Maia, Marco Mendonça, António Parra, Carolina Passos Sousa, Rui M. Silva

Scenografia: F. Ribeiro

Light design: Nuno Meira

Costumele: José António Tenente

Muzica oroginală şi sound design: Pedro Costa

Aranjamentele vocale: João Henriques

Voci: Cláudio de Castro, Nadezhda Bocharova, Paula Mora, Pedro Moldão

Coordonator uz de arme: David Chan Cordeiro

Coregrafia: Sofia Dias, Vítor Roriz

Traduceri: Daniel Hahn (engleză), Ozana Oancea (română)

Supratitrare: Patrícia Pimentel

Producător: Teatrul Naţional „D. Maria II” (Lisabona, Portugalia)

Producător executiv: Festival d’Avignon

 

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu D.G., se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câştigătoarea Premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista Premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata Premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments