Motorul criticii se pune imediat în mişcare după ce spectacolul parchează. Ca şi în materie de automobile, există cronica Mercedes şi cronica Logan, între ele fiind interferate alte mărci cronicăreşti mai mult sau mai puţin notorii. Fiecare îşi alege maşina. Fiecare îşi alege spectacolul, regizorul, actorul preferat. Claxonul aplauzelor din sală l-am auzit în seara de 14 aprilie, după ce venisem de la Craiova, în timpul record de trei ore fix, după un turneu teatral plăcut şi obositor simultan şi după nişte aniversări. Numai de domnul Ibsen nu îmi ardea! Povestea lui adulterină era specifică atmosferei secolului în care el a scris piesa, când publicul burghez aristocratic, didactic, studenţesc şi celălalt aleatoriu, popular nu aveau subiecte ca Ucraina, Fâşia Gaza, dialogul de rachete între Israel şi Iran şi viceversa, nici tangajul de pe scenele politice americane, nici duetul Putin ‒ Belarus, nici încălzirea globală, nici schimbarea denumirii de sex în gen, nici drogurile din şcolile ex-comuniste foarte bine păzite, nici tetrada Nicuşor Dan ‒ Piedone ‒ Gabriela Firea ‒ Sebastian Burduja, teme prioritare care preocupă publicul de teatru din România la acest moment, ca să nu mai vorbim de mizeria care se numeşte tratamentul României în raport cu Schengen, pe care trebuia să-l vedem ca să ne aducem aminte că, la fel ca în istoria literaturii, odată ce ai primit laurii gloriei, aceştia se lipesc de frunte, vorba lui Cehov în Cerere în căsătorie.
Serviciile de PR ne-au adus în faţă o premieră a unei mărci de rachetă cosmică nou-nouţă, spectacolul domnului Thomas Ostermeier, Hedda Gabler, care, de fapt, este unul de import, elegant, ultramodern, cu tendinţe cosmice, dar noi suntem pe altă planetă. Decorul ne-a enervat cumplit. Imediat, au început calculele contabiliceşti, cât a luat regizorul şi cât au costat termopanele neamţului, care a folosit din magazin tot felul de piese mai vechi, şi am auzit noi claxoane pe platformele de socializare şi de mediatizare, de unde am luat act de umilinţa, de istoria pieselor lui Ibsen, de vechile lui spectacole, de epoca ipocrită a burgheziei europene care dintr-o sinucidere făcea acum apocalipsă şi dintr-o căsătorie nepotrivită, o dramă cumplită. Ce departe suntem de aceste modele şi ce puţin ne pasă de ele într-o epocă total libertină, în care se împerechează cine vrea cu cine poate, indiferent de gen şi de statut marital, o epocă în care aproape că nici nu mai contează cu cine te împerechezi, de ce, pentru ce şi cu cine faci copii, problema problemelor fiind banii care trebuie să iasă neapărat, adică milioanele.
Există o critică posacă căreia nu-i place nimic sau, în cel mai bun caz, îi place câte ceva. Există o critică document, axată pe istoria dramaturgiei şi a dramaturgiei din epocă. Există o critică pedantă, foarte atentă la detalii, când detaliile devin mai importante decât conţinutul. Există o critică dirigenţială, adresată unei clase de elevi care mai au multe de învăţat până vor primi diploma de absolvire. Există o critică competentă şi virulentă care nu ţine cont de nimic, decât de principii. Mi-a fost dat să citesc o asemenea critică chiar în perioada aniversării unui dramaturg contemporan (Mihai Ispirescu); era o critică de desfiinţare oferită drept cadou. Există o critică de dragul criticii şi o critică care nu este critică, este relatare, este emoţie, este poveste. Şi mai este o critică politică unde aversiunea faţă de un regizor sau altul aflat în Poiana boilor lui Anton Pavlovici Cehov face ca acesta să fie secerat, decapitat în orice moment. Există o critică superficială sau arendată intereselor, o critică frivolă, dar şi critica ucigaşă. Şi mai există şi critica buldozer care dărâmă tot.
Teatrul este un efort extraordinar actoricesc. În primul rând, e o cheltuială scenografică care îşi propune un minimum, veşnica canapea, masă şi scaune, care nu se uzează niciodată, dar există şi scenografia luxuriantă a domnului Afrim şi a domnului Ostermeier. În ambele situaţii, am observat o depăşire a mediocrităţii scenografice şi regizorale şi o dorinţă arzătoare de a impune un nou model de Mercedes pe piaţă. Ambii regizori au circumscris viziunea regizorală plecând de la decorul realist, nefastuos, Radu Afrim oferind un decor grandoman, dar atractiv în montarea piesei Trei surori, un model al dorinţei de a ieşi din şablon. Această viziune scenografică am constatat-o şi în cazul domnului Ostermeier care reconstruieşte piesa dramaturgic în cadrul somptuos pe care şi l-a propus, data fabricării neavând niciun fel de relevanţă. Fabula se modifică, costumele sunt altfel croite, confruntările sunt în alte dimensiuni, poetica este alta, recuzita este alta, totul este altfel. Mă gândesc şi la decorul absolut original din spectacolul Gertrude de Radu F. Alexandru, în regia lui Silviu Purcărete, care determină o altă abordare a lui Hamlet, în care acesta nu mai este eroul principal. Îmi amintesc cu plăcere de spectacolul lui Felix Alexa, Crima din strada Lourcine, cu superficialul Labiche care, de asemenea, a beneficiat de un decor dominant ca viziune comică, cu acel pat uriaş din fundul scenei, care ne oferă o imagine grandioasă a Parisului frivol, dar şi de spectacolul lui Mircea Cornişteanu, Preşul lui Băieşu, construit pe calapodul clasic, şi de câte şi mai câte mari spectacole văzute pe scena de la TNB.
Biletul îl ia cine vrea şi cronica o citeşte cine poate. Maşinăria merge mai departe, trece peste cadavre, cronici şi aşa mai departe. Până la urmă, rămânem cu spectacolul de tip Mercedes sau Logan.
Spectacolul Hedda Gabler de la TNB frapează prin modernitatea expunerii dialogurilor într-un decor înalt, de tip Mobexpert, creat de Jan Pappelbaum, un vechi colaborator al regizorului Thomas Ostermeier. Fascinaţia creşte prin faptul că această mişcare turbionară a decorului se reflectă într-un sistem de oglinzi în care actorul se dublează ca imagine, în diferite ipostaze de perceput, ca într-un joc de bâlci al oglinzilor populare, dar foarte rafinate.
Muzica, semnată tot de un membru al echipei lui Ostermeier, Malte Beckenbach, contribuie la creşterea tensiunii dramatice oferite de text în momentele cheie, dar, până la urmă, jocul actoricesc contează.
Costumele (Ruxandra Buşneag), despovărate de greutatea textilelor secolului al 19-lea spre al 20-lea, ne aduc în faţă lumea post-Ibsen.
Pistolul despre care Cehov spunea că adus în scenă obligatoriu trebuie să tragă funcţionează dinamic.
Adio, Ibsen, bun venit, New Ibsen cu o Hedda Gabler – spirit malefic!
În rolul titular, Raluca Aprodu este suplă, frumoasă şi despletită, agresivă, contrapunctică soţului ei blazat, scufundat în creaţii, ultramodernă şi cu un joc elegant, feminin, inteligent, remarcabil.
Richard Bovnoczki, în rolul blândului profesor de istoria culturii îngropat în propriile manuscrise, etalează un personaj cenuşiu, posac şi antipatic.
Marius Manole, în rolul judecătorului Brack, îşi sporeşte notorietatea şi popularitatea în rândul spectatorilor, prin farmecul lui interpretativ dur şi somant, şarmant.
Alexandru Potocean dinamizează acţiunea ce pare uneori unidimensională prin rolul aventurist al mult aşteptatului scriitor Eilert Løvborg, care asigură mesajul tragic al naraţiunii norvegiene.
Crina Semciuc susţine cu graţie, feminitate şi rafinament un rol secundar epatant, necesar în poveste, cel al Doamnei Elvstedt.
Doamna Ana Ciontea îşi face datoria cu eficacitate în Domnişoara Juliane, o mătuşă burgheză pe care o interpretează cu farmec.
Efectele video (Sébastien Dupouey) sunt spectaculoase şi atractive, la fel şi lighting designul (Erich Schneider, Carsten Sander).
Coordonatorul de scene intime, Julia Effertz, e o premieră absolută pentru un spectacol realizat la noi în ţară.
Au contribuit la acest spectacol inedit, ultraprofesionist, supermodernist şi care hrăneşte spectatorii cu un New Ibsen made in Germany: asistenta de regie Corina Mihaela Predescu, producătorul delegat Mădălina Ciupitu, asistentul de producţie Nikita Dembinski şi regia tehnică strălucită a tehnicienilor TNB Silviu Negulete şi Vlad Isăilă.
Aşa cum am spus şi la conferinţa de presă, dramaturgii şi regizorii nu-şi schimbă năravurile; fiecare îşi promovează stilul inconfundabil.
În noua montare cu Hedda Gabler, există tensiune dramatică, conflicte puternice, efecte scenice, contracţii, contradicţii, gigantism vizual, unde poetice pluviale, provocări stilistice, refuzul şablonului, decor costisitor, de efect multiplu, cinematografic, supralicitarea vizualului care este specific, dominant în epoca dronelor şi care oferă iubitorilor de Ibsen un fior de tragedie reevaluată prin noi abordări scenice.
Până la urmă, teatrul este un joc, nu o coridă, nici un laborator de autopsie, iar scena „Ion Caramitru” a TNB oferă un spectacol artistic singular, nonconformist regizoral (european), care nu i-ar fi displăcut lui Ibsen şi în niciun caz lui Caragiale, iubitorul muzicii lui Wagner şi nu întâmplător strămutat la Berlin, după ce nu a mai fost nici jucat, nici premiat, ci fluierat, micşorat, ignorat şi acuzat de detractori (savanţi) că e bun numai la „caraghioslâcuri”!
La lume nouă, viziuni teatrale noi!
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Florin Ghioca, TNB)
