Teatrul Excelsior din Capitală desfăsoară un festival excelent cu spectacole despre tineri şi limitele pe care le confruntă, „the battle of life cca 2023”. O iniţiativă ambiţioasă care vine în competiţie cu faimosul FNT ce urmează aproape imediat, oferind publicului din Bucureşti o alternativă culturală de calitate. Nu voi putea comenta despre întregul festival, dar mă voi opri asupra câtorva spectacole care mi-au atras în special atenţia.
DOUĂ ORE CU PAUZĂ de Gianina Cărbunariu
Producţie a Teatrului Excelsior
Am ţinut foarte mult să văd această nouă premieră a Teatrului Excelsior care a şi deschis festivalul X-FEST pentru că anul trecut în FNT nu am avut prilejul de a vedea spectacolul acestei artiste despre care ştiam din Wikipedia că susţinea „revitalizarea şi sprijinirea creaţiei teatrale contemporane în România prin concursuri, traduceri şi producţii de spectacole” şi „prezentarea de scrieri contemporane româneşti pentru a lupta împotriva conservatorismului ideologic şi formal al comunităţii teatrului tradiţional românesc”. Adică lucruri pe care şi eu le susţin.
Fiecare om şi fiecare critic are preferinţele lui în materie de teatru, iar eu sunt mereu atrasă de textele noi din dramaturgia română şi cea internaţională, pentru că simt că oricât de mult am recicla şi rearanja textele clasice, de aici vine inovaţia. Mă interesează contribuţiile zilei de azi la canonul teatral, cu atât mai mult cu cât la nivel global trăim o eră când creativitatea este înăbuşită de managerii care împart banii pentru cultură şi doresc diverse remake-uri „with a twist” pentru că sunt sigure.
Desigur, căutarea simplei noutăţi în artă duce în cele din urmă la superficialitate, la fel ca şi simpla căutare a râsetelor marelui public prin balcanizarea operelor clasice prezentate la multe teatre.
În prima parte, premiera cu Două ore cu pauză mi-a adus puţin aminte de un spectacol mai vechi, foarte drag, de la Teatrul din Piatra Neamţ, cu Bine, mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi de Matei Vişniec, un spectacol care mi s-a părut foarte inovativ la vremea respectivă prin deconstrucţia poveştii. Piesa fusese scrisă în 1979, dar a văzut premiera românească abia în iunie 1990, ca un semnal al eliberării de realismul socialist. Dacă îmi aduc bine aminte, piesa era în primul rând o explorare formală de mijloace teatrale, cum nu mai văzusem, şi care spărgea toate regulile naraţiunii clasice. Dar, dincolo de asta, naviga într-un atemporal absurd de genul lui Beckett.
Gianina Cărbunariu duce mult mai departe acest stil cu noua ei piesă, combinând deconstrucţia formală (pe care am tot văzut-o, cel mai recent, în spectacolul „Perplex” de la TNB pe o piesă scrisă de Marius Von Mayenburg) cu o explorare intelectuală de mare forţă şi actualitate a schimbărilor învăţământului românesc din epoca lui Mihail Sadoveanu până în prezent. Adică o epopee, nu glumă, spusă cu verva unui pamflet social acerb valabil cred şi în multe alte ţări. Dar şi o recuperare artistică de prim rang a unui trecut recent care se topeşte în prezent. Adică lucruri pe care rar le vedem pe scena teatrelor de stat care deseori rezumă „prezentul” la mici „cioace” presărate în texte clasice pentru publicul de galerie, împreună cu maltratări ale limbii române care se presupune că ar fi comice, menite să gâdile gustul cel mai de jos şi să vândă cât mai multe bilete. Ni se spune că teatrul subvenţionat de stat are nevoie şi de teatru de bulevard, deşi teatrul de bulevard propriu-zis (adică cel independent) vine cu texte contemporane foarte inteligente şi fără vulgarităţi (de exemplu, „Plata în avans” de la Sala Luceafărul sau „Şeful” şi „Rezervoir Cats” de la Avangardia, spectacole de calitate care merită să fie văzute).
Revenind la premieră, opt tineri actori, Mihaela Coveşeanu, Cosmina Drobotă, Andreea Hristu, Annemary Ziegler, Alex Călin, Alex Popa (de la Excelsior), împreună cu Ioana Niculae, István Téglás şi Andrei Ionescu în calitate de operator video live, prezintă un spectacol în spectacol în care o altă echipă de actori de provincie, cu aceleaşi nume şi prenume, încearcă să creeze o satiră virulentă despre sistemul de învăţământ din România cu câteva scenete care dramatizează întâmplări de pomină din sistemul de învăţământ din ultimii ani.
Spectacolul acestor actori „de provincie” începe cu un profesor care încearcă să predea povestirea „Domnu’ Trandafir” de Mihail Sadoveanu, publicată în 1905, unor elevi de azi, care îl întrerup cu comentarii ce analizează trecutul prin prisma valorilor de azi. Adică o temă de maximă actualitate pe tot mapamondul şi mai ales în SUA şi alte societăţi multiculturale unde clasicii sunt reanalizaţi şi desfiinţaţi pentru că lucrările lor conţin probleme de rasă, gen, clasă, justiţie socială şi, mai nou, pronume „arhaice”. Dacă în România aceste întrebări şi atacuri vin încă doar de la studenţi, în SUA există grupuri „progresive” de profesori aliate prin social media care lucrează pentru a „contesta canonul tradiţional pentru a crea un curriculum mai incluziv, reprezentativ şi mai echitabil” (#DisruptText).
Acest du-te, vino între vechi şi nou, cu bunele şi cu relele fiecăruia, continuă tot spectacolul şi ar fi putut fi prezentat în genul lipsit de umor al propagandei de stânga sau în noul limbaj de lemn al Uniunii Europene. Dar, spre meritul ei, Gianina Cărbunariu nu a procedat aşa, oferind publicului două ore de umor acerb şi critical thinking, adică ceea ce ar trebui să ofere şi învăţământul românesc şi european, mult mai axat pe toceală şi învăţatul pe de rost decât cel britanic şi american. Desigur că fiecare spectator se va raporta diferit la fiecare aspect dramatizat pe scenă, în funcţie de experienţa pe care a avut-o în şcoală, de cultura şi de părerile lui sau ei despre lume şi viaţă.
Problemele învăţământului românesc sunt analizate pe toate părţile cu aplomb neconvenţional şi aduse până la perioada pandemiei şi o grevă a profesorilor. Nu lipsesc nici momente muzicale în care profesori şi elevi care au joburi în divertisment pentru a face un ban în plus ne „delectează” cu manele, un pic cam lungi. Poeţii din timpul Cenaclului Flacăra nu mai umplu arene de mii de oameni cu poezie de calitate şi sentimente alese, noua „cultură” a involuat.
Cei opt tineri actori îşi asumă pe rând multiple roluri, de actori, regizori, directori de şcoli, profesori, părinţi, avocaţi, elevi, miniştri şi inspectori şcolari, pe care le interpretează cu talent şi versatilitate. De asemenea, utilizează spaţiul de joc nu doar pe scenă, ci şi în afara ei, în stalurile şi balcoanele sălii de spectacol, ba chiar, la momentul culminant al discuţiei dintre avocaţii unei eleve obraznice cu părinţi bogaţi şi conducerea unei şcoli, o parte din spectatori sunt invitaţi pe scenă. Un moment extraordinar de puternic care parcă ar merita propria lui piesă.
CEA CARE PRIVEŞTE LUMEA de Alexandra Badea
Produs de Hédéra Hélix şi Mascaret Productions, Franţa
Am aşteptat cu mare nerăbdare și noua premieră a Alexandrei Badea, laureată anul acesta al premiului Academiei Franceze pentru întreaga activitate de romancier şi dramaturg, fiind una din persoanele care au admirat şi aplaudat cu toată căldura spectacolul Exil.
Noua premieră, prezentată în vară în secţiunea off de la Avignon, este o producţie modestă, cu un vibe indie şi doi actori foarte tineri, Alexis Tiena şi Lula Paris, care nu au avut chimie unul cu celălalt, şi un al treilea, Stephan Facco, mai carismatic, care apare doar în video. O producţie care a pălit şi mai mult în comparaţie cu minunatul spectacol History of Violence al lui Thomas Ostermeier, dar şi cu spectacolul Exil de la TNB.
Regăsim stilul poetic şi sensibilitatea Alexandrei Badea care de data asta nu prea lucrează în favoarea ei. Textul e lipsit de dramatism şi situaţii scenice. Nu are nici conflict, nici tensiune.
Şi acest spectacol este despre un fel de Exil, cel al tinerilor africani care se aventurează în căutarea unei vieţi mai bune în Franţa, ţară de care tinerele franţuzoaice nu pot să fugă prea repede cu un rucsac în spate tocmai spre acele ţinuturi exotice de care fug tinerii africani, fiindcă viaţa corporatistă care li se aşterne în faţă li se pare aridă şi fără perspective. Da, este o ironie, care pare că scapă Alexandrei Badea. Autoare pledează cu generozitate şi umanism pentru libertatea diplomatică a tuturor tinerilor de a face aceste călătorii în jurul lumii pentru a se regăsi, cât şi de nedreptatea faptului că tinerii unor ţări precum Franţa le pot face în mod legal, iar tinerii altor ţări nu. Dar totul sună ca un şir de lozinci sau un editorial într-un ziar de stânga.
Ca şi spectacolul lui Thomas Ostermeier, şi acest spectacol este despre o relaţie dintre un european (de data asta femeie) şi un bărbat de culoare, de data aceasta o prietenie ambiguă. Această fraternitate a europenilor cu refugiaţii de pe alte continente a devenit un fel de litmus test al societăţii civile şi artistice din Occident; doar aşa se câştigă premii şi cronici favorabile în revistele care conduc opinia publică a lumii. Frecvenţa prezentării acestei fraternităţi obligatorii în toate forumurile, de la reclamele multinaţionalelor la cele şapte arte, ia puţin din spontaneitatea şi autenticitatea unor romane despre dragoste interrasială ca Amantul de Marguerite Duras şi a ajuns să semene prea mult cu propaganda comunistă de altă dată.
Piesa Alexandrei Badea este, în esenţă, povestea a două conversaţii a lui Dea, „cea care priveşte lumea”, una cu un tânăr refugiat african şi cealaltă cu un reprezentant al statului care vrea să se asigure că fata nu s-a radicalizat. Pare a fi mai degrabă dramatizarea cam nefericită a unui eseu sau nuvele despre noul Liberté, Egalité, Fraternité cu toţi refugiaţii care iau cu asalt Europa.
Tot ca şi în cazul spectacolului History of Violence, povestea, atât cât e, se spune ca o ilustraţie a chestionarului omului legii după ce s-a comis o infracţiune şi fata a fost prinsă că îl ajuta pe refugiatul african fără acte să ajungă ilegal în Anglia, după ce cererea de azil a acestuia fusese respinsă, cu multă părere de rău, în Franţa. Dar aici, asemănările se încheie, fiindcă spectacolul lui Ostermeier a fost construit cu mai mult meşteşug şi subtilitate, iar suportul dramatic a fost mai bine conturat.
Două personaje, o franţuzoaică de 18 ani şi un african super erudit de 16 ani (deși a abandonat de mult școala), a cărui mamă a fost profesoară de franceză, dar acum e femeie de serviciu în Turcia pentru a-i plăti cei 10.000 de euro ceruţi de traficanţi, se întâlnesc într-o pădure unde aleargă amândoi şi se împrietenesc. Dialogurile sună fals, dar bine din punct de vedere „politic”, ambele personaje vorbind cu aceeaşi voce de studenţi doctorali la Sorbona. Poetic, eseistic, livresc. Vizual, arată şleampeţi, sunt reprezentanţii unei Franţe în declin. Relaţia şi interacţiunile dintre ei sunt slab construite, atât dramaturgic, cât şi regizoral, şi nu conving. În esenţă, cu excepţia monologului băiatului care-şi povesteşte viaţa de refugiat, sunt doi actori care recită idei frumoase de stânga şi fraze preţioase de roman. Poate că doi actori mai experimentaţi le-ar fi livrat mai bine, dar nu ar fi suplinit lipsurile textului.
Mai firească şi adevărată pare conversaţia fetei cu bărbatul mai matur (Stephane Facco) care o chestionează, proiectată intermitent pe un ecran din spate. Un personaj plăcut şi credibil care explică fetei faptul că regulile şi legile sunt făcute pentru a fi respectate. Dar nu aduce contraargumente de forţă ca într-o piesă de Yasmina Reza. Este mult prea uşor „învins” de tânăra cu idei revoluţionare care deplânge absurditatea opresivă a acestor legi ce deportează migranţii lipsiţi de acte.
Cel mai mult în acest spectacol mi-a plăcut muzica, atmosferică şi învăluitoare. Dar manifestul politic mi s-a părut juvenil şi propagandistic. Desigur, exprimă o nouă greaţă sartriană simţită de tinerii de azi faţă de societate, un mal du siècle exprimat în toate sondajele şi ziarele. Fiecare generaţie a repudiat-o pe cea dinaintea ei şi a sperat să clădească o viaţă şi o lume mai bună. Statistic vorbind, generaţia tinerilor de azi are speranţe de realizare mai mici decât cea a părinţilor lor. Munca nu mai pare un paşaport pentru o viaţă mai bună, ci doar pentru supravieţuire, iar diferenţele economice şi sociale dintre ţări şi oameni ne izbesc de fiecare dată când ieşim în mediul virtual şi ne comparăm cu alţii. Această inegalitate e cu totul demoralizantă. Economiştii o numesc impersonal „veşnicele tensiuni dintre muncă şi capital”, iar marxismul, la fel de impersonal, „lupta de clasă”.
Problema e că dorinţele şi nevoile oamenilor sunt infinite, iar resursele sunt finite. Tipărirea de bani de hârtie în exces nu a făcut decât ca aceştia să se devalorizeze, ducând la inflaţie. Într-o lume cu 8 miliarde de oameni în care doar 10% o duc bine din punct de vedere financiar şi trăiesc în societăţi avansate, ideea că orice om din lume ar trebui să fie liber să se mute în orice loc de pe planetă oricând doreşte este un vis frumos care dacă ar fi implementat ar deveni un coşmar. O idee fezabilă dacă e vorba de câţiva refugiaţi, nefezabilă dacă vorbim de masele de oameni de rase şi culturi diferite care iau cu asalt Europa nonstop.
Dea, alter egoul Alexandrei Badea, este cea care priveşte lumea cu un ochi critic şi o descoperă. O lume nedreaptă cu legi opresive de care vrea să fugă. Spectacolul este un document al societăţii dezolante şi confuze în care trăim.
Cronică de Alexandra Ares
