Rareori am văzut un buchet de comedieni pursânge jucând în faţa a 50 de spectatori la TDR, ca şi cum ar fi fost 1000 de spectatori în Sala Mare a Teatrului Naţional!
Plicul lui Rebreanu a fost montat în 1976 la Teatrul de Comedie şi prezentat şi în seara sărbătoririi celor 100 de ani de la premiera Nopţii furtunoase, în 1979, unde pe afiş se mai aflau Preşul lui Băieşu, Opus 1… singur de Ion Lucian şi Ciripitul meu de păsărele.
Versiunea scenică a regizorului Dan Tudor comprimă textul iniţial fără a-l modifica în conţinutul lui satiric şi chiar în arhitectura dramatică, oferind spectatorilor un regal de 120 de minute de joc actoricesc și un renume al marelui romancier Liviu Rebreanu, transformat ad hoc în dramaturg. Sunt absolut convins, pe baza vaselor comunicante dintre spirite, că Plicul a pornit de la ideea de a continua Scrisoarea pierdută. Primarul este un Tipătescu adus la o statură administrativă mai mică. Soţia este o clonă a coanei Joiţica, implicată şi autoironic, şi amoros, şi financiar. Politicienii din faimosul act 3 sunt consilierii de astăzi ai unui consiliu local de provincie. Cetăţeanul turmentat este bietul funcţionar public care se confundă şi cu Pristanda, cel cu cinci copii şi cu renumeraţie foarte mică după buget, şi care primeşte ca şpagă suma de 5 lei. Numai inspectorul de la Calea Ferată coboară la faţa locului dintr-un vagon total neîncălzit, foarte asemănător cu cele din zilele noastre, şi care are o mare experienţă şi atenţie pentru corupţie; provine de la ucraineanul Gogol, care scria în limba rusă.
Totuşi, deosebirea între Rebreanu şi Caragiale constă în geniul comic şi al replicii pe care îl avea Nenea Iancu şi pe care nu îl deţine Liviu Rebreanu, deşi din textul său nu lipsesc patru sau cinci replici comice. Arhitectura piesei piramidale este dovada măiestriei deosebite a romancierului şi naraţiunea împinge mai departe atenţia spectatorilor de astăzi faţă de corupţia din anii Marii Uniri care pare a fi neschimbată, dacă nu, mult amplificată, cu aceeaşi poftă nebună a unei ierarhii administrative pentru furăciune din banul public şi aceeaşi demagogie politicianistă pe fondul unei sărăcii uriaşe din acea epocă, astăzi venerată. Concluzia unei spectatoare din preajma mea după spectacol a fost că nimic nu s-a schimbat, totul continuă.
În ciuda contestatarilor săi aprigi, rău intenţionaţi şi incapabili de a fi obiectivi, Dan Tudor este cel mai mare regizor de comedie al României la această oră în spirit caragialian. Imaginaţia lui este bogată, inovaţia este ramificată, plăcerea gagului este uriaşă, iar îndrumarea actorilor spre comedie este demnă de admiraţie. Regizorul-actor îşi alcătuieşte distribuţiile la modul ideal, iar efectul la public este cel scontat, sala fiind arhiplină. Nicio lungime, niciun respiro în această cavalcadă comică de fapt a unui roman comic etajat, şi supraetajat, şi contemporan în acelaşi timp.
Demnă de admirat este şi plăcerea marilor actori care joacă pe o scenă mică, cu public redus, dar ca şi cum ar fi la Sala Palatului.
Decorul (Mirela Trăistaru) este convenţional şi multiplu adaptat la cerinţele textului care mută acţiunea din casa primarului la primărie şi biroul şefului gării admirabil interpretat de Andrei Duban, care formatează un corupt esenţial îndrăgostit de nevasta primarului, plin de haz şi slugărnicie atunci când aceasta se impune faţă de superiori.
Contrapunctic impresionează Orodel Olaru în rolul jurnalistului lipit de administraţie şi cu cereri personale în buzunar şi mimând jurnalistica onestă. Statura lui fizică este simetrică cu statura lui artistică.
O adevărată risipă de comicitate ne oferă acest formidabil actor Dani Popescu, dotat cu o forţă aproape supranaturală de a fi ceea ce trebuie să fie în fiecare rol şi aici, în consilierul local prezentat şi sobru, şi caricatural într-o scenă aproape antologică imaginată de regizor, a unei şedinţe fictive de consiliu unde se aprobă potlogăria în lipsa consilierilor.
Marcelo Cobzariu completează careul de hoţi cu un tupeu fantastic. Sărim cu nonşalanţă de la corectitudine la incorectitudine prin intermediul unei aplicaţii comice sobre, dar eficace.
Încântătoare este Alexandra Velniciuc, nevasta primarului şi amanta şefului gării, care desface iţele şi plicurile, jucând totodată pe cartea simulată a fidelităţii într-o scenă cu Gabriel Fătu, primarul din spectacol şi în particular directorul Teatrului Dramaturgilor. Foarte reuşită prestaţia de ambele părţi în punctul culminant al comediei! Aflat la primul său rol de anvergură, domnul Gabriel Fătu dovedeşte stăpânire de sine, cameleonismul necesar, abilitatea de a simula şi de a se mula pe schimbările de situaţii în numeroase scene şi confruntări şi face faţă cu brio monştrilor sacri ce-l înconjoară.
Nu putea lipsi din distribuţie veteranul comediei, Tudorel Filimon, care este mare într-un rol mic – al impiegatului cu familie numeroasă, cerşetor de şpagă în cea mai clasică tradiţie a micului funcţionar de pe meleagurile noastre care continuă şi astăzi –, dar plin de suc gastric provenit din alimentarea comediei cu replici şi situaţii tragicomice, în unele momente fiind chiar memorabil. Actorul atât de experimentat combină comicul trist cu adevărul existenţei de impiegat nefericit, cu mulţi copii şi lipsit de alte posibilităţi; el asigură partea înduioşătoare şi înfricoşătoare în acelaşi timp a unui blestem al bacşişului oricât de mărunt ar fi el.
În postura de actor, Dan Tudor se autoregizează foarte atractiv şi inteligent de fiecare dată, ca şi acum, în rolul unui inspector genial prin duplicitatea lui profesională care depăşeşte graniţa comediei prin donaţia pe care o face unei femei sărace care moare de frig şi nu are bani de lemne, oferindu-i o bancnotă, în timp ce toată şpaga de 30.000 de lei intră în sacul lui de voiaj.
Delicată şi diafană, apetisantă şi exactă este Doina Teodoru în rolul menajerei de la vila primarului, care ne aminteşte de universul lui Molière populat de tot felul de femei. Scurta apariţie dramatică a actriţei adusă în scenă este pentru a primi un ban de sărbători din sacul lui Moş Crăciun corupt până în măduva oaselor.
Publicul a urmărit atent toate replicile şi mişcările actorilor pe care i-a răsplătit cu puternice aplauze pe parcurs şi la final. Numai aşa poate fi valorificată dramaturgia românească, prin spectacole care să antreneze vedete şi regizori care ştiu să creeze comedie acolo unde textul comico-satiric este relevant şi percutant.
Sub semnul apropierii sărbătorilor de Crăciun sau mai ales pentru că am savurat efectiv sărbătoarea teatrului de calitate, am simţit şi emoţia şi bucuria actorilor conexă cu cea a noastră, a spectatorilor.
Specializat în interbelic şi obţinând la Teatrul Naţional săli pline, Dan Tudor va avea în curând o premieră la un alt Teatru Naţional, „Satiricus I. L. Caragiale” din Chişinău, cu o piesă mai puţin cunoscută de-a lui Liviu Rebreanu, Apostolii, care bănuim că va fi un alt eveniment cultural de succes pe ambele maluri ale Prutului.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: teatruldramaturgilor.ro)
