După spectacolul Gertrude de Radu F. Alexandru, o înregistrare de 120 de minute a Teatrului Naţional Radiofonic din mai 2025, în regia artistică a lui Attila Vizauer, a venit rândul dramaturgului şi prozatorului Eugen Şerbănescu de a capta atenţia timp de două ore cu spectacolul A doua scrisoare pierdută, în regia artistică a lui Dan Tudor, cei doi fiind mari scriitori români în viaţă, respectaţi de public şi eternizaţi şi prin intrarea în Arhiva de Aur a postului naţional de radio, care se arată mult mai receptiv cu dramaturgia contemporană decât multe scene bucureştene şi judeţene.
Cei doi dramaturgi menţionaţi mai sus fac parte din generaţii diferite, dar mature, care oferă literaturii române lucrări remarcabile şi de lungă durată.
Lui Nenea Iancu nu i-a trecut prin cap niciodată să stea sub papucul lui Vasile Alecsandri care îl invidia pentru reuşite, cei doi fiind despărţiţi de prăpastia vârstelor. Fiecare dramaturg, scriitor îşi cucereşte un teritoriu şi urmează să fie verificat de inspectorii Eternităţii.
Eugen Şerbănescu a preluat în 2012 brandul lui Caragiale, în absenţa acestuia şi a moştenitorilor săi de familie, cu nonşalanţă şi eficacitate, mergând pe ideea că Scrisoarea pierdută şi personajele sale nu-i mai aparţin autorului, ci neamului românesc.
În 2017, şi scriitoarea Marilena Dumitrescu a plecat pe urmele lui Caragiale, scriind o comedie foarte bună, Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său, jucată în premieră absolută la Teatrul Dramaturgilor Români, în regia lui Ingrid Bonţa, în perioada directoratului Luciei Verona şi al lui Horia Gârbea, piesă care începea de unde se termină viaţa lui Trahanache, adică la cimitir, rolul cernit al lui Zoe – văduvă politică – fiind jucat de marea artistă Olga Delia Mateescu şi tevatura începând de la înmormântare, nu pe filiera scrisorii pierdute, ca în cazul lui Eugen Şerbănescu, ci pe filiera repatrierii fiului venit special de la Paris, adulmecat de parfumul banilor. Din acest moment, Marilena Dumitrescu se rupea de Caragiale, scriind o piesă autonomă, plină de autenticitate şi vervă caragialiană, da capo al fine.
Domnul Eugen Șerbănescu, fost diplomat de succes, alege calea rafinamentului creativ, inventând o poveste paralelă şi secantă cu realitatea Scrisorii pierdute, în care Zoe (Alexandra Velniciuc) devine eroina principală, faimosul prefect şi amant Tipătescu (Adrian Titieni) aflându-se în cărucior, Cetăţeanul (Dan Condurache) nu mai este turmentat decât de proiecte, printre care se numără şi persoana fizică Zoe, curtată şi de maleficul Caţavencu, interpretat fabulos de regizorul spectacolului, Dan Tudor, ale cărui tonalităţi tragicomice repetă aproape la indigo tonalităţile faimosului şi uitatului Niki Atanasiu din anii ’60, care a fost cel mai antipatic dintre toţi Caţavencii ultimului secol.
Dramaturgul foloseşte şi tehnica lui Pirandello, inventată în 1921, care a schimbat direcţia univocă a teatrului clasic spre o diversificare interioară, care a culminat cu teatrul absurdului din anii ’50-’60 şi care a constat în dialogul autorului cu personajele sale, ceea ce se întâmplă şi în cea de A doua scrisoare pierdută semnată de Eugen Şerbănescu. Aşadar, există Caragiale care se îndrăgosteşte de personajul Zoe şi de aici dinamica piesei se schimbă în întregime, fără însă să se schimbe nimic din profunzimea personajelor caragialiene, care vorbesc în sloganurile timpului şi se manifestă în tiparele vremii, fiind însă turnate în forme moderne, ce creează auditoriul din vremea lui Caragiale, dar şi din vremea lui Eugen Şerbănescu simultan.
Aici, autorul excelează în calitatea literară a dialogurilor sclipitoare, construite pe un fundal epic, uneori filmic şi imediat sesizate de public, care reacţionează cu râsete şi aplauze la replicile-cheie, ceea ce rareori se întâmplă în lumea teatrului radiofonic lipsit de scenografie şi de contact vizual cu universul dramaturgic. Recepţia se realizează de fiecare spectator în parte, în funcţie de vizibilitatea interioară furnizată de creierul fiecăruia.
Spectacolul are o profundă scenografie mentală demnă de apreciat. Dan Tudor este un maestru al comediei româneşti contemporane, iar distribuţia aleasă de el a fost legată nu de renumele vedetelor, ci de timbrul vocii actorilor care creează împreună o orchestră Caragiale şi Şerbănescu simultan.
Intriga porneşte de la pescuirea unui loc în Parlamentul României din secolul al 19-lea, ceea ce ar fi fost atunci şi o premieră incredibilă şi imposibilă, dar publicul înregistrează imediat vizual cohorta doamnelor, domnişoarelor şi amantelor care penetrează scena parlamentară numai pentru faptul că apar pe nişte liste, cetăţenii votanţi fiind turmentaţi de pasiuni politice şi votând automat lista, nu omul. Fauna navighează de colo până colo, atât în ţară, cât şi în afara ei, în Franţa şi în Germania, şi revine în patrie să voteze, să petreacă. Trei amanţi cocoşaţi trag cu pistoale la fel ca în D’ale carnavalului; nimeni nu moare, dar toată lumea se distrează.
Este atmosfera românească inşanjabilă pe fond, dar care evoluează în diferite forme de manifestare. Dramaturgul se fereşte însă de exagerări, nu abordează direct realitatea clipei anului 2025, rămânând tot în secolul Bucureştiului noroios, unde doamna Zoe este ademenită cu o locuinţă la Bucureşti pe o stradă cu podeţ de lemn, ceea ce era, se pare, luxul luxului.
Ascultăm sloganurile şi expresiile bine-cunoscute ale personajelor caragialiene, curat murdar şi alte sintagme ale vocabularului lui Pristanda (Daniel Badale), care, de data aceasta, solicită grad şi privilegii exact ca în zilele noastre.
În prima parte a piesei, dramaturgul aduce în discuţie personaje noi inexistente în opera caragialiană şi se referă la nume proprii din epoca Războiului din Crimeea de la 1853, blocând memoria spectatorului prin simetrie cu epoca Crimeei din 2014, când teritoriul a fost smuls Ucrainei, ulterior contribuind la măcelul de azi cu maica Rusia. Aşadar, supravieţuim între două Crimee, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat de aproape două secole.
Eugen Şerbănescu aduce în scenă şi numele marelui avocat şi om politic Take Ionescu, care l-a preluat pe Caragiale în politică, plasându-l într-o poziţie neligibilă, aici, dramaturgul neţinând cont de faptul că mentorul nu folosea în Scrisoare nume de contemporani, ci nume caricaturale, nedând nici măcar explicaţia de unde vine Dandanache, de la trei poşte, dar aceasta nu era distanţa Bucureşti – Ploieşti, ci distanţa Piteşti – Ploieşti, adică ramolitul escroc venea de la moşia lui Brătianu, de unde se luau deciziile şi se stabileau listele.
Scriitorul este atât de înverşunat şi de prins de patima jocului de-a Caragiale, încât scenele minunat scrise creează lungimi, nefiind racordate la o acţiune dramatică convulsivă şi mereu ascendentă spre final, preferând să evolueze orizontal, scenă de scenă şi din dezvăluire în dezvăluire, mizând totul pe literatură şi nu pe concizia intrigii.
Odată construită, echipa actoricească a fost cucerită de scriitură şi dramaturgul ştie cel mai bine cum a fost să fie A doua scrisoare pierdută, care chiar se găseşte în finalul piesei excesiv de demonstrativ.
Spectacolul vocilor şi cel de dincolo de voci este unul de zile mari după opinia marelui caragialog prezent la audiţia de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Gelu Negrea, autorul fabulosului Dicţionar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale, premiat de Academia Română, interpretele Adela Mărculescu (Crainic), Alexandra Velniciuc (Zoe), Ioana Calotă (Nelli Rosetti), Ani Creţu (Femeia fatală) fiind magnifice, dar eu sunt de părere că şi bărbaţii – Adrian Titieni (Ştefan Tipătescu), Virgil Ogăşanu (Zaharia Trahanache), Daniel Badale (Ghiţă Pristanda), Ioan Chelaru (Agamemnon Dandanache), Dan Tudor (Nae Caţavencu), Tudorel Filimon (Popa Pripici), Dan Condurache (Cetăţeanul T.), Florin Dobre (Barmanul), Axel Moustache (Von Gegenstrauben), Marius Furtună (Un zavragiu), Vlad Vîlciu, Ionuţ Gurgu, Adrian Dima, Cosmin Cornici, George Popescu (Mesenii) – sunt antologici.
Întreaga poveste reformează naraţiunea caragialiană care se opreşte fix atunci când trebuie şi rezolvă categoric şi irefutabil soarta Scrisorii pierdute, cu reconstrucţia personajelor şi intruziunea unor noi indivizi implicaţi în noua intrigă, care o evidenţiază pe inconfundabila Ioana Calotă (Nelli Rosetti) la prima colaborare cu Dan Tudor. Treptat, lucrurile se aşază în alte formate şi dramaturgul se arată înfometat de renovarea poveştii post-Caragiale, dezvoltând câteva destine primordiale şi alte circuite care fac scântei atunci când se ating pentru o clipă de naraţiunea intrată solid în mintea spectatorilor.
Trahanache este dezvoltat furtunos şi interpretat majestuos de Virgil Ogăşanu, unul din corifeii generaţiei de aur a teatrului românesc, la care se adaugă şi timbrul inconfundabil al valorosului Dan Condurache, cu inflexiuni măiestre în rolul Cetăţeanului T.
Pe aceeaşi lungime de undă comică se află şi actorul şi dramaturgul de profunzime Ioan Chelaru (Agamemnon Dandanache) şi inconfundabilul Tudorel Filimon (Popa Pripici), dar spaţiul şi timpul nu ne permit să ne referim la analizarea fiecărui actor şi rol în parte.
Obligatoriu, A doua scrisoare pierdută trebuie să îşi găsească un loc şi pe o scenă naţională tradiţională şi cu cât mai repede, cu atât mai bine! Oricum, ea îşi are eternitatea asigurată în colecţia de aur a Teatrului Naţional Radiofonic, în portofoliul de succese al doamnei redactor şi producător Domnica Ţundrea şi al magistralei echipe tehnice implicate într-un proiect dificil, dar bine dus la capăt. Vivat Caragiale! Felicitări, Eugen Şerbănescu!
Cronică de Dinu GRIGORESCU
A doua scrisoare pierdută
de Eugen Şerbănescu
Regia artistică: Dan Tudor
Asistenţa tehnică: Florin Bădic
Regia de studio: Renata Rusu
Regia muzicală: Andrei Miricescu
Sound design: Mihnea Chelaru
Redactor şi producător: Domnica Ţundrea
Distribuţia (în ordinea intrării în scenă a personajelor):
Crainic – Adela Mărculescu
Zoe – Alexandra Velniciuc
Ştefan Tipătescu – Adrian Titieni
Zaharia Trahanache – Virgil Ogăşanu
Nelli Rosetti – Ioana Calotă
Ghiţă Pristanda – Daniel Badale
Agamemnon Dandanache – Ioan Chelaru
Nae Caţavencu – Dan Tudor
Popa Pripici – Tudorel Filimon
Cetăţeanul T. – Dan Condurache
Barmanul – Florin Dobre
Von Gegenstrauben – Axel Moustache
Femeia fatală – Ani Creţu
Un zavragiu – Marius Furtună
Mesenii – Vlad Vîlciu, Ionuţ Gurgu, Adrian Dima, Cosmin Cornici, George Popescu, Florin Dobre, Marius Furtună
Producţia: Teatrul Naţional Radiofonic – Societatea Română de Radiodifuziune
Data premierei: 5 iunie 2025 (partea I) – 6 iunie 2025 (partea a II-a), Radio România Cultural
