Fizica, metafizica şi, mai ales, chimia dintre un dramaturg şi teatru este determinată în montarea cu succes a unei piese, mai ales când aceasta este susţinută de actori exponenţiali, care există din belşug la marile teatre. Desigur, publicul nu este interesat de anatomia unui succes, el fiind prezent doar la „desert”, atunci când toate lucrurile sunt aşezate regizoral, scenografic şi actoricesc.
De fapt, în suburbiile teatrului se duc lupte crâncene, aşa cum se petrece şi în teatrul american şi, probabil, în toată lumea, pentru a obţine un loc într-un repertoriu.
Am trecut nu fantomatic prin teatrul românesc, ci direct, sfidând uneori puterile lui ascunse, chiar la Teatrul de Comedie, în anii ’70. Am fost unul dintre comediografii tranziţiei anilor ’90, când libertatea era reală, nepândită de colţii unei alte cenzuri subtile, care limitează adevărurile. Am avut şansa de a fi jucat, aplaudat, stigmatizat, dar şi conservat în spectacole radiofonice de referinţă.
În clipa de faţă, cel mai greu lucru în România mi se pare pentru un dramaturg, mai ales consacrat, să fie acceptat. Nici premiile academice nu mai contează, chiar dacă ele poartă numele lui Ion Luca Caragiale, şi nu mă refer numai la fiica mea, Alexandra Ares, care a scris un Faust feminin (Undeva, cândva sau Youthtopia), fiind prima femeie căreia i se acordă premiul academic în peste o jumătate de secol, dar şi la colegul Mircea M. Ionescu, care şi-a permis aroganţa să câştige premiul cu o piesă în care face praf sistemul medical (Bărbatul cu trei picioare). La un moment dat, cu cât sunt mai corozive comediile celor care sunt în stare să le scrie, cu atât şansele de a fi jucate în această perioadă sunt minimaliste. Şi premianţii Uniunii Scriitorilor se află în custodia aşteptării de a fi jucaţi în Bucureşti, dar nu dezvolt acum acest subiect…
În acest context, cazul dramaturgului Gavril Pătru este unul fericit. Premiul pentru debut dramaturgic acordat din partea Filialei de Dramaturgie Bucureşti a Uniunii Scriitorilor în 2022, la propunerea Luciei Verona, a fost unul de bun augur. Aşa cum spunea marele comediograf al anilor ’80, Tudor Popescu, actualmente total ignorat: şansa joacă un rol primordial în destinul unei piese; pentru el şansa s-a numit întâlnirea cu marele regizor Alexandru Tocilescu, care i-a montat satira anticeauşistă Concurs de frumuseţe la Teatrul de Comedie. În cazul lui Gavril Pătru, şansa s-a numit Teatrul Naţional Bucureşti.
Nici nu s-au potolit aplauzele pentru prima sa piesă, că a fost pusă în scenă şi cea de a doua, nu doar pentru a-şi face concurenţă una alteia, dar şi pentru a marca un eveniment rarisim în teatrul românesc contemporan, adică un dublu debut scenic (după spectacolul de autor Moroi şi păpădii, ce a avut premiera anul trecut la Sala Pictura), comparabil cu perioada lui Teodor Mazilu. (La Teatrul de Comedie, în anii 2000, un astfel de succes l-a avut comediograful Adrian Lustig cu spectacolele Poker, Clinica şi Nepotu’, iar şansa lui s-a numit George Mihăiţă.)
Dramaturgia oltenească a lui Gavril Pătru nu atacă sistemul, ci se concentrează asupra individului, folosind un limbaj accesibil, cu inflexiuni folclorice şi o satiră umană, nu socială, care defineşte naţia noastră rurală-urbană, fiind o manieră de comedie ce oferă mari disponibilităţi actorilor de a se evidenţia prin monologuri, dialoguri şi dinamică.
Ca autor al pieselor Nuntă cu dar (1976), jucată la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, în regia lui Florin Fătulescu, Nuntă cu miliardar (1997), jucată la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Constantin Dinischiotu, precum şi Nuntă cu girofar, publicată de Fănuş Neagu în „Literatorul” (2001) şi încă nemontată, am participat la Nunta lui Gavril Pătru, autor, actor şi regizor al propriei sale piese, cu vădită curiozitate.
Ştiam de la bun început că prima piesă defineşte stilistic întreaga operă a dramaturgului şi chiar aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Gavril Pătru. Cel de al doilea său text, montat rapid de Teatrul Naţional, al cărui salariat este, ne lasă sentimentul că stilul se vede din prima.
Spectacolul vizionat este o continuare, într-un alt registru, a debutului său, care urmăreşte cu succes povestea folclorică a Olteniei, în special, şi a României, în general, marcată la această oră de o mixtură între rural şi urban, între tradiţie şi modernism. Dacă în prima piesă autorul se concentra pe latura funerar-satirică, apelând, pe rând, la strigoi şi la personaje reale, cu efecte spectaculoase deosebite provenite din misterul morţii, cea de-a doua piesă stă sub semnul solar al nunţii unui tânăr, Mihai (Ciprian Nicula), cu o mireasă mută, Licuţa (Alexandra Sălceanu), care contrariază familia ginerelui, destabilizându-i echilibrul. Scrisă în registru psihologic şi puternic emoţional, atât piesa, cât şi spectacolul nu întâmpină dificultăţi în recepţia publicului familiarizat cu asemenea subiecte şi dornic de a le revedea sub alte forme dramatice.
Ceea ce este novator în structura dramatică este faptul că, de fapt, asistăm la culisele nunţii, iar abia la final are loc sârba. În culise descoperim toate prejudecăţile de familie, dramele, văduviile care schimbă oamenii, răutatea eternă, comicitatea unor personaje clovneşti, dar şi prezenţa unui Făt-Frumos, Mihai (Ciprian Nicula/ Petre Ancuţa, într-o distribuţie alternativă), care, într-un moment culminant al acţiunii, este soarele ce luminează sufletul omenesc aflat în beznă din diferite cauze şi care porunceşte, efectiv, ca un erou pozitiv ce este, schimbarea de paradigmă în comportamentul nupţial.
Structura este cinematografică, cu dese întreruperi temporale, dar cu păstrarea spaţiului acţiunii, cosmosul familiei, care face trecerea simbolică de la moarte la nuntă, de la colivă la tortul miresei.
Titlul piesei, Ceasu’ şi cămaşa miresii (Nunta), este greoi şi neatractiv şi nu justifică pe deplin conţinutul textului.
Jocul actorilor este remarcabil. Silviu Biriş susţine comicul printr-un personaj complex, Costică (un fel de Hopa Mitică), în numeroasele incursiuni scenice ce stârnesc râsete, dar nu şi aplauze, aceasta datorită gravităţii subiectelor puse în discuţie. De altfel, aplauzele apar după aproximativ 40 de minute, echivalentul unei reprize de meci de fotbal, aceasta din cauza fragmentării acţiunilor scenice, care, neavând o ascensiune permanentă, nu creează uşor catharsisul.
Hora nunţii, bineînţeles, este aplaudată, ea reunind personaje antagonice dintr-o familie avariată din mai multe motive, care decid să treacă peste „cadavrele” întâmplărilor de zi cu zi şi să participe la petrecere.
Maia Morgenstern, în rolul soacrei mici, Ioana (Victoria Dicu, într-o distribuţie alternativă), realizează performanţa de a nu mai fi actriţa explozivă bine cunoscută, jocul fiind centrat pe registrul sentimentelor şi al dezvăluirilor care emoţionează profund publicul. Monologurile, bine scrise, sunt „nuca tare” a acestei piese şi reprezentaţii.
Prezenţa scenică a lui Gavril Pătru, în rolul Gheorghe, este una triumfală, acesta având şansa enormă de a se regiza pe sine, dar şi întregul spectacol, dominat de virtuozitate, sensibilitate şi sclipiri de inovaţie, cum sunt acele gânduri negre ale miresei mute, distrusă psihic şi înconjurată de rudele ostile ca nişte fantome.
Personajul miresei, Licuţa, o tânără cu dizabilităţi de comunicare orală, în interpretarea Alexandrei Sălceanu (Teodora Calagiu, într-o distribuţie alternativă), transmite, cu multă energie şi expresivitate, neputinţa comunicării şi umilinţa la care este supusă, transformată treptat în violenţă de familie. Personajul devine unul unicat, puternic şi edificator, construit aproape integral prin limbaj nonverbal.
Raluca Petra, în rolul Natalia, este forţa negativă dezlănţuită care strică logodna şi ameninţă nunta.
Într-o serie de apariţii remarcabile, Ileana Olteanu (Mirela) completează tabloul nupţial cu aplomb şi expresivitate.
Costina Cheyrouze contribuie la finisarea tabloului, fiind foarte sensibilă şi umană în rolul mamei, care încălzeşte sentimentele răcite de prejudecăţi, aducând luminozitate sufletelor din proximitate.
Scenografia semnată de Liliana Cenean menţine cadrul arhitectonic al primei piese, eliminând elementele funerare şi construind un spaţiu potrivit celebrării nunţii. De mare efect sunt fotografiile instant făcute parcă de telefoanele mobile care surprind anumite ipostaze ale nuntaşilor ieşind din cadrele formale ale logicii realiste, dar şi inserţiile vizuale moderne (Constantin Şimon), care dinamizează spectacolul.
În ciuda unor accente fantastice, realismul rămâne dominant până la un final previzibil, dar coerent, care ar mai trebui lucrat.
Spectacolul confirmă o voce dramaturgică distinctă şi adaugă un nou succes în repertoriul Teatrului Naţional Bucureşti.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
Ceasu’ şi cămaşa miresii (Nunta)
de Gavril Pătru
Regia: Gavril Pătru
Scenografia: Liliana Cenean
Light design: Cristian Şimon
Muzica originală: Petre Ancuţa
Ilustraţia muzicală: Petre Ancuţa
Video design: Constantin Şimon
Sound design: George Puiu
Asistent scenografie: Maria Dore
Asistent lighting design: Daniel Tiuntiuc
Asistent sound design: Marian Dan Găină
Regia tehnică: Laurenţiu Andronescu
Sufleor: Ana Barbu
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Distribuţia:
Mama – Costina Cheyrouze
Natalia – Raluca Petra
Mirela – Ileana Olteanu
Mihai – Petre Ancuţa (19 aprilie)/ Ciprian Nicula (18 aprilie, 9 mai)
Gheorghe – Gavril Pătru
Licuţa – Alexandra Sălceanu (18 aprilie, 9 mai)/ Teodora Calagiu (19 aprilie)
Ioana – Maia Morgenstern (18 aprilie, 9 mai)/ Victoria Dicu (19 aprilie)
Costică – Silviu Biriş
Producător: Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti
Data premierei: 18 aprilie 2026
