Istoria dramatizată a dramaturgiei şi a teatrului universal

Lecţia I: Originile teatrului şi ale dramaturgiei. Preistoria teatrului. Naşterea teatrului în Grecia antică (6)

0
69

PREZENTATORUL: Bine, sunt de acord. (dacă nu vor putea să fie aduşi pe scenă căluşarii, pentru că asta ar îmbogăţi spectacolul teatral, atunci va fi pus un film în care spectatorii vor urmări jocul Căluşului cinci sau zece minute) Căluşul, dragii mei, este un ritual vechi, extraordinar de vechi, care se pierde în negura timpului. Căluşul pe care-l vedem acum la televizor se trage din Căluşul de acum 30-40-50-100 de ani, când bandele de căluşari mergeau prin satele Olteniei, căci în Oltenia s-a păstrat el mai viu, unde Căluşul era un ritual cu valoare taumaturgică, săvârşit într-un scop psihoterapeutic.

TRAGOS: Ce înseamnă psihoterapeutică? Nu înţelegem, domnule.

PREZENTATORUL: Psihoterapeutică… Altfel spus, Căluşul are puterea de a vindeca oamenii, bolnavii.

TRAGOS: Aşa!

PREZENTATORUL (către sală): Vedeţi ce mult s-a transformat Căluşul din zilele noastre faţă de cel de acum 40-50 de ani? Lucrul acesta s-a întâmplat datorită transformărilor sociale, mutaţiilor culturale.

UN SPECTATOR (din sală): Pentru că odată cu clasa ţărănească, ne-au murit tradiţiile, miturile, domnule profesor. Pentru că folclorul a fost falsificat.

PREZENTATORUL (mică pauză): Ei bine, prieteni, Căluşul de acum 40-50 de ani a suferit puţine modificări de-a lungul Evului Mediu românesc şi aşa cum se juca acum 50 de ani, se juca şi pe vremea lui Tudor Vladimirescu, şi pe vremea lui Mihai Viteazul, şi pe vremea lui Seneslau şi Litovoi. Ca ritual, el vine din ritualurile dace şi trace, iubiţii mei spectatori. După părerea noastră, el se trage din ritualul trimiterii la Gebeleizis, zeul războiului la daci, al tinerilor. Aţi auzit probabil de acest ritual trac?

COPIII: Daaa!

CÂŢIVA SPECTATORI: Nuu! N-am auzit!

PREZENTATORUL (uimit): N-aţi auzit? Atunci să vă povestesc, să vă spun cine a fost Gebeleizis. (respiră adânc cum fac povestitorii) După cum ştiţi, copii, dacii, la naşterea unui copil, plângeau şi jeleau, căci îşi spuneau că fiul lor e de acum sortit suferinţei şi umilinţelor, aici în Valea plângerii, care este lumea în care trăim. Şi, dimpotrivă, atunci când murea cineva, se bucurau şi dansau, căci îşi ziceau că cel care a murit este de-acum fericit, spiritul lui nemuritor mergea la cer, la Zamolxe şi la Gebeleizis, aceştia fiind zeii în care credeau dacii şi geţii. De aceea, dragii mei elevi şi studenţi, dacii erau atât de viteji în luptă, pentru că ei nu se temeau de moarte. (mică pauză; afară se aud valurile mării foşnind de la începutul lumii)

TRAGOS (care a ascultat cu sufletul la gură): Spuneţi, domnule, vă urmărim cu mare atenţie.

PREZENTATORUL: Ca să vorbească, să poată să comunice cu zeii lor, Zamolxe şi Gebeleizis, zeul cerului şi al războiului, dacii trimiteau pe cineva la zeii lor. Pentru aceasta aveau un ritual. După ce-l alegeau pe tânărul cel mai frumos, cel mai curat, cel mai bun, dacii îl pregăteau pentru ritualul prin care-l trimiteau la zei. (Prezentatorul poate să le arate elevilor ritualul acesta folosindu-se de câteva desene, imagini pe care le proiectează pe ecran sau pe un film) Priviţi, vă rog, aceste imagini, acest film, doisprezece sau optsprezece bărbaţi începeau un dans ritualic în jurul tânărului care urma să fie jertfit. Se rosteau anumite strigături şi formule iniţiatice, după care tânărul era aruncat în sus. Priviţi, vă rog, imaginea aceasta. În timp ce trupul lui plutea în sus, bărbaţii ridicau lăncile şi-l prindeau în suliţe, în lănci. Dacă tânărul murea străpuns de lănci şi de suliţe, toţi tinerii şi bărbaţii se bucurau, căci însemna că zeul Gebeleizis le-a primit jertfa şi mesajul pe care-l ducea cu el tânărul şi-i va ajuta. Se bucurau în primul rând părinţii tânărului şi chiar tânărul, dacă mai era posibil lucrul acesta. (respiră adânc, trist) Dacă tânărul nu murea, bărbaţii şi toţi locuitorii aşezării respective care asistau la ritual se întristau, căci lucrul acesta era semn rău. Zeul era supărat pe ei, nu le primea jertfa, nu voia să le primească jertfa. Răspunsul lui era că nu-i ajută, că este mai bine să nu pornească la război, pentru că vor fi învinşi în război. Sau că zeul îi va pedepsi în lunile care vin. Să se aştepte la ceva rău. (mică pauză; toţi urmăresc cu sufletul la gură) Dacă tânărul murea sau nu, ritualul, dansul orgiastic continua în jurul trupului  mort sau muribund, ca zeul să se îmbuneze şi să-l primească la el. (departe se aud strigăte de luptă, tropot de cai, ţipete, apoi ţipetele tragice ale pescăruşilor; nimeni nu zice nimic)

TRAGOS: Suntem profund impresionaţi, domnule!

PREZENTATORUL: Văd pe feţele dumneavoastră că sunteţi emoţionaţi! Astăzi, dragii mei, un asemenea  ritual ni se pare barbar şi ne îngrozeşte. Pe strămoşii noştri daci însă nu-i speria. (respiră puternic, mai tare) Dimpotrivă, era marele eveniment la care asistau strămoşii noştri. (mică pauză, gânditor) Desigur că un om al Traciei lui Burebista sau al Daciei lui Decebal nu vedea un asemenea spectacol, fapt ieşit din comun, decât o dată sau de două ori în viaţă. Asemenea sacrificii, ritualuri se făceau cu prilejul marilor evenimente, care angajau fundamental viaţa societăţii, cum erau războaiele. Ele rămâneau însă în memoria oamenilor ca imagini ale unui act măreţ, tragic, impresionant. Nevoia spirituală de sacrificiu, de spectacol, de măreţie era astfel satisfăcută. Ba mai mult, îi dădea lui, tracului, dacului, sentimentul că a participat la viaţa majoră a cetăţii, că s-a înscris în istorie. Că a participat la comunicarea cu Divinitatea! Funcţia socială şi psihologică a acestor evenimente-spectacol a fost deosebit de importantă în viaţa dacilor şi a tracilor.

TRAGOS (după un timp de meditaţie): Acum mi-am adus aminte. Aşa s-au întâmplat lucrurile! Într-adevăr…

PREZENTATORUL: Aceste spectacole sângeroase şi extraordinar de impresionante s-au transformat pe parcursul timpului în ritualuri, în spectacole care imitau, repetau, reproduceau evenimentul sângeros care „a avut loc la început”, renunţându-se astfel la actul omorului, la jertfa prin sacrificarea unui tânăr. Ritualurile se făceau acum mai des şi de regulă în anumite momente ale anului, în momentul Floriilor, de pildă, când înfloreau pomii, când reînvia toata natura. Ei bine, dragi prieteni, Căluşul este un spectacol teatral, pentru că el, ca spectacol săvârşit de un grup de oameni (actori), după o matrice-memorie transmisă din generaţie în generaţie, în faţa unui public, aminteşte realitatea de la început, povesteşte, altfel spus, acele ritualuri terifiante când dacii îi aruncau în lănci pe cei mai frumoşi şi viteji fii ai lor. Căluşul de astăzi povesteşte, recreează tocmai acest lucru, sacrificiul unei vieţi omeneşti, ritual săvârşit pentru a ajunge în cer, la zei. S-a întâmplat însă ca pe parcursul istoriei, al transmiterii lui din generaţie în generaţie, semnificaţia iniţială, de ritual, a mesajului către zei să fie uitată, fiind înlocuită de funcţia taumaturgică, ce s-a perpetuat până de curând, când s-a pierdut şi aceasta, Căluşul devenind astfel un simplu dans pe care-l privim ca să ne luminăm ochiul, ca să ne bucurăm sufletul ca la orice spectacol.

TRAGOS (după ce a tăcut un timp): M-a impresionat foarte mult ceea ce-aţi povestit dumneavoastră, domnule! Se vede că știți mai multe decât mine.

PREZENTATORUL: Îți mulțumesc, prietene Tragos! (mică pauză) Să fim însă atenți încă la un lucru. Aţi observat că eu am spus despre Pluguşor, despre Căluş că sunt spectacole teatrale, aşa le-am denumit, şi nu le-am spus teatru. Aici, termenul de spectacol are sensul general de spectacol ritualic încărcat cu o anumită semnificație, la care eu merg ca la un act magic şi mitic şi nu ca la un spectacol așa cum îl înțelegem astăzi. Mai ales cum îl înțelegeți voi, tinerii.

Ștefan DUMITRESCU, scriitor şi dramaturg

(va urma)

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments