MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ sparge tiparele la Teatrul „Bulandra”

Teatrul „Bulandra” încheie stagiunea cu o montare fantastică, spectacolul Măsură pentru măsură, o adaptare foarte liberă de Cosmin Stănilă în regia genială a Dianei Mititelu.

Cu dramaturgul Cosmin Stănilă am făcut cunoştinţă artistică anul trecut în FNT, când spectacolul Pata oarbă, pe un text scris de el şi de Ionuţ Sociu, regizat de Andrei Măjeri şi montat la Teatrul Naţional din Novi Sad, mi s-a părut, cum am scris atunci, cea mai bună surpriză din festival – de departe – prin originalitate, prospeţime artistică şi relevanţă culturală, dar şi prin interpretarea de elită a sârbilor. Pata oarbă era şi ea o adaptare foarte liberă, de data asta după Sofocle şi alte texte antice, cu referinţe la pandemie şi multe alte problematici moderne integrate cu fler dramatic.

Cosmin Stănilă – aflu din Programul de sală – a absolvit actoria în 2017 la Cluj-Napoca. De atunci, este actor la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Experienţa lui de dramaturg a început în 2020 când a scris piesa Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, montată ulterior tot de Andrei Măjeri.  

Privit strict ca o adaptare a textului shakespearian Măsură pentru măsură, textul lui Stănilă nu este ideal şi ar putea  determina puriştii să iasă din sală sau să cadă într-o stare de bulversare. După cum se știe, nu există un public unic, ci multe tipuri de publicuri, iar gustul teatral, ca și cel uman, are un spectru larg.  De aceea, e bine să existe teatre și săli specializate, mai ales pentru teatrul de avangardă, pentru ca cei care îl detestă sa îl evite, iar cei care îl iubesc să îl frecventeze. Sunt scoase multe elemente din piesa de 5 acte a lui William Shakespeare, iar unele relaţii dintre personaje sunt fie omise, fie comasate sau chiar neclare. Limbajul e uneori piperat, cu vulgarități care oglindesc discursul modern, la antipod cu cadența iambică elegantă a lui Shakespeare. Dar, privită ca o piesă originală, inspirată doar de motive shakespeariene, adaptarea lui Cosmin Stănilă este excepţională. (M-a captat mai mult decât adaptarea lui David Hare după Platonov, scuzaţi erezia, pentru că am găsit-o mult mai relevantă zilei de azi.) Textul său abundă în discuţii filosofice despre bine şi rău, dreptate şi tiranie, Dumnezeu şi necredincioşi, dezbateri politice şi momente poetice. Desigur, nu toate noi, dar foarte bine realizate şi integrate în piesa sursă.

Măsură pentru măsură  este o comedie de moravuri „întunecată” scrisă de William Shakespeare în jurul anilor 1603 – 1604 şi publicată în Primul Folio din 1623, pe baza unui manuscris autograf. Piesa examinează interacţiunea complexă dintre milă şi justiţie. Shakespeare a adaptat povestea din Epitia, o tragedie a dramaturgului italian Giambattista Giraldi (cunoscut şi sub numele de Cinthio), şi în special dintr-o piesă în două părţi scrisă de George Whetstone, intitulată Promos and Cassandra (1578).

În textul original, povestea începe cu Vincentio, binevoitorul duce al Vienei, încredinţându-i adjunctului său, Angelo, guvernarea oraşului, în timp ce el călătoreşte în Polonia. În realitate, ducele rămâne în Viena deghizat într-un călugăr pentru a observa ce se întâmplă. Respectând cu stricteţe legea, Angelo pronunţă sentinţa de moarte asupra lui Claudio, un nobil acuzat că a însărcinat-o pe logodnica sa, Juliet. Sora lui Claudio, Isabela, o novice într-o mănăstire, pledează în favoarea lui Claudio în faţa lui Angelo. Acest nou conducător adjunct, un om cu un control sever şi riguros asupra sinelui, descoperă cu consternare şi uimire că este atras de Isabella; puritatea virginală a acesteia îi trezeşte o dorinţă puternică care intră în conflict cu legea dură pe care o pune în aplicare. Îi oferă Isabelei salvarea vieţii lui Claudio în schimbul unui act sexual. Ea refuză şi este şi mai indignată când fratele ei o roagă să reconsidere. La sfatul lui Vincentio, care este deghizat, Isabella stabileşte întâlnirea, dar aranjează în secret ca locul ei să fie luat de Mariana, femeia cu care Angelo era cândva logodită, dar pe care ulterior a renegat-o din cauza pierderii zestrei sale.

În adaptarea lui Stănilă, cele 18 personaje au devenit 8. Mariana (Maria Moroşan) este o prostituată care discută filosofia vaginului într-o scenă memorabilă cu călugăriţa Isabella, Mariana fiind un personaj combinat cu prostituata lui Lucio. Personajele răufăcătoare din lumea interlopă (bătrâna desfrânată Mistress Overdone, proxenetul Pompey şi clientul Froth), care au profitat de libertatea sexuală a Vienei, au dispărut. Escalus este reconfigurat ca o moderatoare de televiziune (personaj se pare la modă în dramaturgia contemporană). De asemenea, pentru cine nu-şi aminteşte piesa-sursă, este cam neclar că ducele Vincentio plecat în călătorie este chiar călugărul.

Din toată această poveste, dramaturgul Cosmin Stănilă şi regizoarea Diana Mititelu au pus accentul pe problema #MeToo, iată, la fel de relevantă în 2023 ca şi în 1623, în ciuda avansului tehnologic. De asemenea, pe chestiunea corupţiei celor care sunt la putere, în orice capacitate, şi de care depinde soarta celorlalţi. Şi, nu în ultimul rând, pe problema dreptului fiecărui om asupra propriului corp, care, aşa cum am constatat în timpul pandemiei, nu trebuie confiscat de niciun guvern. Pe lângă aceste trei mari teme, există multe subteme şi idei artistice care înfrumuseţează fiecare scenă, toate animate de o sensibilitate lirică.

Montarea Dianei Mititelu se distinge prin acest suflu poetic autentic şi ultra modern, redat în cheie distopică. Viziunea ei este o combinaţie de Shakespeare şi Hunger Games, unde foamea e înlocuită de sex. De la prima scenă, surprinzătoare, vedem că suntem la un spectacol cu totul altfel decât ne-am aşteptat, că avem de-a face cu o regizoare care sparge tiparele, cu o estetică specială. Diana Mititelu foloseşte scena cu o inventivitate regizorală debordantă, cum nu am văzut, recent, decât la Radu Afrim şi Andrei Măjeri. Regizoarea dezvoltă şi zăboveşte asupra scenelor cu atenţie de filigran şi scoate din pălărie, unul după unul, momente de magician. Este un teatru atmosferic, de artă, cu nimic mai prejos decât un spectacol făcut de regretatul Alexandru Darie, dar cu un plus de modernitate. Singurul neajuns este că uneori, datorită acestei emfaze asupra poeticului vizual, de tip distopic, ritmul spectacolului trenează, ca într-o reprezentaţie de performance art, iar apetitul spectatorilor pentru acest gen este inegal.

Diana Mititelu a absolvit Regia la Iaşi în 2015 şi a făcut şi un master la UNATC la clasa lui Alexandru Darie. Măsură pentru măsură este primul spectacol al Dianei la Teatrul „Bulandra” şi, judecat după calitatea producţiei, în mod cert nu este ultimul.

Trupa asamblată de Diana e plină de prospeţime şi mi-a dat senzaţia unei renaşteri a Teatrului „Bulandra”. Actorii au o chimie perfectă, care a lipsit premierei anterioare cu Platonov, unde vedetele de la „Bulandra” au colaborat cu masteranzii de la UNATC (cu care acel spectacol a fost coprodus).

S-au distins Marius Chivu, în rolul ducelui plecat/călugărul Vicenţio, expresiv, blând, ironic, cu prim-planuri video puternic expresive proiectate pe fundal; Andi Vasluianu, în rolul tiranului Angelo (un rol ingrat, dar nuanţat şi excelent creionat, personificare albă a binelui care, dus în exces, se transformă în opusul lui), şi Vlad Brumaru, un Lucio cinic, rebelul care sfidează autoritatea şi în final chiar viaţa. La doamne, Ioana Brumar a creat o ingenuă perfectă în rolul călugăriţei Isabella care încerca să-şi salveze fratele (jucat de foarte tânărul Adrian Ban, uneori cam şters, din punct de vedere vocal, dar firesc şi sensibil ca victima inocentă a decretului abuziv şi ca iubit al Juliettei). Mariana Moroşan (prostituata) a fost „coautoarea” scenelor cele mai pregnante, discuţia despre vagin şi cea din metrou, o actriţă expresivă şi versatilă (care din păcate nu are o fotografie reprezentativă pe site-ul spectacolului), şi Ioana Niculae, o Juliettă sensibilă care crede în iubirea liberă, deşi un pic generică.

Montarea este secondată strălucit de scenografia Ninei Brumuşilă, care fuzionează interesant şi evocativ anticul şi modernul, de arta video a Dilmanei Yordanova (care se distinge prin feel-ul de performance art) şi de mişcarea scenică a lui Ştefan Lupu care deschide spectacolul cu un moment coregrafiat ca un videoclip de Pink Floyd pentru The Wall, unde supuşii regatului sunt văzuţi ca nişte elevi (sau tineri funcţionari) la meselor lor. De fapt, întregul spectacol are ecouri anti-establishment şi anti–thought and life control. Mi-a plăcut foarte mult şi micuţa scenă din metrou, sugestiv evocat cu imagine şi sunet.

În concluzie, este o mare reuşită a Dianei Mititelu, a Teatrului „Bulandra” şi a directorului Vlad Zamfirescu, printre cele mai bune şi curajos-inovative trei spectacole pe care le-am văzut în această stagiune, cu rezerva că este un spectacol de artă, nu un spectacol pentru un public convenţional. Poate că ar fi trebuit totuşi să se numească Măsură pentru măsură redux sau ceva de acest gen?

Cronică de Alexandra ARES