Sonetele lui Shakespeare şi sonaţii puterii

Apocalipsa lui Mircea M. Ionescu

0
354

Piesa care dă titlul noului volum al lui Mircea M. Ionescu, Shakespeare, consilier prezidenţial, este o tragicomedie de mare substanţă şi actualitate, scrisă cu acid pe laptopul dramaturgului premiat de Academia Română în 2019. Trăim vremuri în care „Tanţa şi Costel” şi personajele rural-urbane din „Las Fierbinţi” interesează publicul mai mult decât textele titanului drama-turgiei universale William Shakespeare sau ale dramaturgilor în viaţă de sorginte caragialiană…

Piesa este actuală, fără jumătăţi de măsură satirice, tot mai virulentă de la o pagină la alta, care demontează iluzii, mituri despre paradisuri inexis-tente, pentru că ferocitatea supravieţuirii este tot mai accentuată pe întregul mapamond. Fuga de acasă, realizarea departe de casă, depopularea României, precaritatea educaţiei, pierderea simţu-lui patriotic, vulgarizarea în ofensivă, imoralitatea, fuga după bani cu orice preţ, dezumanizarea de tip modernist sunt teme de maximă importanţă.

Textul este aproape autobiografic, ceea ce creează din start o dificultate dramaturgică pe care autorul o rezolvă cu succes. Protagonistul este o clonă a lui Mircea M. Ionescu care se întoarce din America cea materialistă cu ideea foarte idealistă că ar putea contribui la americanizarea României într-un anumit fel şi că această preocupare ar trebui să fie esenţială pentru toţi repatriaţii. Autorul a preluat tema din piesa anterioară, America de-acasă, care se termină, după cum ştim, total neplăcut din toate punctele de vedere, nimeni din România nefiind dispus să aducă stilul de viaţă şi de muncă american aici, preocuparea majoră fiind să plece în America şi să ducă România peste Ocean. Adevărul este că românaşii au reuşit acest lucru, să ducă România în Franţa, în Italia, în Spania, în Anglia, în Germania, dar o Românie urâtă, infracţională, cu pomanagii, cu hoţi, dar şi cu doctori plecaţi să câştige bani franţuzeşti sau englezeşti. Este foarte grav să abordăm la modul adevărat un popor dintr-o ţară mai puţin dezvoltată care nu poate decât să tânjească spre o ţară dezvoltată şi care nici măcar nu îi trece prin cap să aducă ţara dezvoltată în ograda lui semidezvoltată. Tragedia este sporită prin faptul că aproape 4 milioane de români au părăsit România, cu excepţia perioadelor de sărbători când îi apucă nostalgia. Acceptăm punctul de vedere al autorului că aşa este corect ca personajul să revină în ţara natală cu hora lui americană, asaltat imediat de miniştri, de posturi de televiziune, de diverse medii sociale în speranţa că li se facilitează nişte contacte peste Ocean mai mult sau mai puţin legale. Sexul feminin este ancorat în piesă printr-o actriţă fără nume şi o reporteriţă fără scrupule care fac tot posibilul să profite de situaţie. Dramaturgul răstoarnă cu abilitate tabloul idilic, înfruntând grotescul în care specimenele ajung seara în America şi se întorc de acolo foarte şifonate, în timp ce cel viteaz, care se întoarce la limba română, ceea ce sună foarte bine, se decide să îşi ia câmpii, convins fiind că nu poate contribui deloc la visul românesc.

Pamfletul alternează cu liricul întors pe dos şi un pasaj ne aduce aminte, prin sugestie şi replică, de dramaturgia lui Mihail Sebastian, de faimoasa plecare a Monei spre niciunde („Steaua fără nume”), dar şi de jocurile de vacanţă interbelice, mai blânde decât cele postrevoluţionare ‒ evadări subtile spre universuri insulare exotice. Străinul fără loc, un român american, este, de fapt, autorul piesei dezamăgit că nu mai vede posibila construcţie a unei fericiri la el acasă şi având incapacitatea de a construi o America acasă. El va pleca într-un nicăieri exotic, o insulă mirifică din Caraibe, paradisul ipotetic care este aşezat pe o gură de vulcan. Tragismul se infiltrează în subte-ranul unei comedii vesele şi fluente ca o apă freatică. Numărul mic de personaje (4) foarte bine conturate, dramatice, dezinhibate oferă actorilor roluri suculente şi permite chiar performanţe interpretative, iar scriitura oferă mari posibilităţi regizorale, bineînţeles dacă directorul de scenă vede tot ceea ce trebuie văzut şi nu citeşte doar ceea ce crede el că e de citit!

Piesa este un coşmar răsturnat, un coşmar vioi şi plin de surprize, amuzant şi trist simultan, dar foarte adevărat, ceea ce ar putea fi încă un incon-venient de reprezentare dat fiind că se fuge de realitate în loc să fie oglindită în părţile esenţiale de instituţiile culturale. Totul e bine când se termină frumos şi România trebuie să rămână o ţară europeană optimistă, occidentală, cu oameni veseli, bucuroşi de scumpiri şi nici nu e necesar să identificăm acum un proiect de ţară complicat când merge foarte bine şi aşa, acesta fiind substratul piesei domnului Mircea M. Ionescu.

Cursivă şi tulburătoare, scrisă cu nerv drăcesc şi cu simţ omenesc, românesc, noua piesă aduce semenilor noştri ozonul actualităţii de ultimă oră, de tip breaking news, de care se pare că e mare nevoie şi pe care îl trăieşte efectiv publicul ahtiat de teatru. Aparent fără legătură directă cu Shakespeare, ce pare desuet, contrapunctic cu peisajul nostru citadin, textul lui M.M.I. ne propune într-o manieră paradoxală, specifică autorului, reflecţii dincolo de banalul cotidian şi ne reaminteşte de sonetele unor sonaţi publici care ar trebui încarceraţi în Turnul Londrei.

*

Că trăim vremuri semiapocaliptice este fără îndoială. Din păcate, ne confruntăm cu o sume-denie de evenimente tragice: virusul ucigaş, incendiile devastatoare, colapsul climatic şi, colac peste pupăză, şi cel politic, dat fiind apetitul războinic şi turistic la nivel global. Se pare că ne apropiem şi de momentul acceptării unor inteli-genţe superioare nouă, într-o altă haină fizică, ceea ce ar putea schimba total evoluţia şi destinul planetei.

Spre deosebire de piesa Shakespeare, consilier prezidenţial, scrisă realist, cu inserţii suprarealiste, piesa La Est de Sud via Key West (Lumea-ntreagă e un haos), care a făcut recentul obiect al unui spectacol-lectură al trupei americane Tiger’s Heart Players, cu difuzare mondială pe Zoom, este un text halucinant ca o pictură de Dali, în care nimic nu este real decât haosul mondial şi nimic nu este credibil decât incredibilul. Piesa conţine un veritabil exerciţiu apocaliptic: un antrenament al spectatorului cu cavoul lumii contemporane al timpului prezent atât de ameninţat de el însuşi şi de factorii invizibili. Autorul îşi dezvoltă gustul pentru comedia funerară, plasând întreaga acţiune halucinantă într-un cimitir al cărui simbol este lumea dintotdeauna, care se naşte şi moare, cu tot felul de indivizi care mai de care mai nebuni de legat. Autorul, împins parcă de un tsunami cerebral, nu se sfieşte să îşi imagineze inimaginabilul, adică un doctor de lăcuste, deci un veterinar cu totul ieşit din comun, o femeie dementă cu un coif ruginit pe cap, un cerşetor de ceasuri şi un arhitect de colivii din care lipsesc păsările, papagalii inexistenţi, imaginari cu care nebuna discută ca şi cum ar vorbi cu fiinţe umane, fiind teleportat parcă din celebra piesă a lui Eugen Ionescu, tizul dramaturgului nostru autohton. E un tablou al Apocalipsei care ne aşteaptă în cazul unui dezastru nuclear sau cosmic, cu nişte supravie-ţuitori total iradiaţi, transformaţi în fantome ambulante, dar şi o Apocalipsă a logicii. Fiind fiu de ceasornicar, M.M.I. are o datorie filială faţă de tatăl său, aducând în acţiune un cerşetor de ceasuri filosof şi decrepit, unic în istoria dramaturgiei mondiale, care reprezintă simbolul timpului pier-dut de omenire cu tot felul de năzbâtii ce afectează sensul vieţii şi chiar dispariţia timpului. Piesa e un coşmar care se înscrie în dramaturgia funerară acum a geografului care stă cu un picior al amintirilor în Statele Unite ale Americii şi cu altul în România, aliata NATO.

Întreaga desfăşurare a replicilor este croită pe un şir nesfârşit de paradoxuri care au meritul de a răsturna percepţia comună despre lucrurile apoca-liptice luate în uşor de către publicul nostru planetar. Faptul că în colivia arhitectului cântă papagali inexistenţi cu care femeia poartă dialoguri substanţiale şi că doctorul este ocupat cu trata-mentul şi chirurgia aplicate lăcustelor, o metaforă aproape incredibilă asupra stolurilor de virusuri care vin din toate părţile, demonstrează nivelul conceptual şi artistic foarte înalt pe care îl atinge autorul ce nu a primit întâmplător Premiul Acade-miei Române pentru dramaturgie.

Dincolo de acest peisaj de lume imposibilă, fantastică, dialogul excentricelor personaje este încărcat cu sensuri şi nonsensuri, acestea discutând în româneşte şi englezeşte, pe înţelesul nimănui sau al tuturor. Nu este o poveste mult dorită de spectatorii capturaţi de seriale care vor să aibă o desfăşurare a acţiunii palpitantă ce culminează tot timpul cu lovituri de teatru. Este un teatru al viitorului pe care nu ni-l dorim, dar nu ne întreabă nimeni niciodată ce vrem şi ce nu vrem. Relaţiile dintre personaje, dialogurile şi monologurile au o consistenţă şi o limpiditate deosebite, în ciuda viziunii de coşmar care spulberă orice vis frumos al unei nopţi de vară, de primăvară, de toamnă sau de iarnă. Valul de lăcuste descifrează şi valurile succesive ale coronavirusului, iar în cerşetorul de ceasuri şi în arhitectul coliviilor goale îi regăsim pe supravieţuitorii viitorului dacă nu vom avea înţe-lepciunea şi forţa de a evita Apocalipsa.

În ciuda acestei compoziţii dramatice care frizează toate piesele pline de logică şi pitoresc românesc premiate în România, comedia stranie a domnului Mircea M. Ionescu dezvoltă absurdul ionescian şi beckettian în cadrul arhitectural al unei montări ce oferă satisfacţii regizorului, sceno-grafului, actorilor şi în primul rând publicului inteligent, imposibil de păcălit sau de prostit de maculatura comică cu care ne-au obişnuit atâtea instituţii bugetate generos de la stat. Poate succesul american să conteze şi în România, în cazul de faţă textul fiind destul de scurt şi cu personaje puţine, ideal de montat. Dar spiritul de imitaţie românesc şi de slugărnicie culturală este un punct cheie în stabilirea pieselor din repertoriul autohton…

Aflat în punctul cel mai înalt al creației sale, Mircea M. Ionescu, care a primit şi Premiul „Dramaturgul anului” la Gala Premiilor Rinocerul 2021, este cu adevărat un dramaturg împlinit și fericit.

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments