Din muzeul viciului: PTERODACTILI la Teatrul Excelsior

O premieră originală, un succes al regizorului Radu Iacoban

0
179

Pterodactilii sau, mai corect numiţi, pterozaurii au fost reptile zburătoare din perioada mezozoică, iar dispariţia lor este atribuită factorilor de mediu şi schimbărilor climatice. Indiferent cum a dispărut această specie care a dominat cândva planeta, la fel se va întâmpla la un moment dat şi cu oamenii. Dar de ce să aşteptăm un meteorit sau o nouă eră glaciară (sau, în cazul nostru, încălzirea globală), când avem viciul, prostia şi răutatea care ne atacă din interior atât specia, cât şi civilizaţia?

Piesa americanului Nicky Silver a avut premiera în 1993 pe Off-Broadway, într-o perioadă în care SIDA făcea ravagii, „eroii mureau ca muştele”, ca să parafrazez o replică a lui Sam Shepard, iar schimbarea iminentă a mileniului stârnea o mare anxietate. Se purtau dramele apocaliptice populate cu victime ale sexului, îngeri şi fantome, asemenea piesei Angels in America a lui Tony Kushner, care fusese preluată pe Broadway după ce avusese un succes răsunător pe Off-Broadway, cu părţle 1 şi 2, în 1991, respectiv 1992. În teatru, a fost un moment de cotitură şi de recunoaştere internaţională a dramaturgiei homosexuale, iar în artă, artişti transgresivi ca Andres Serrano, pe care l-am cunoscut, spărgeau toate tabuurile legate de sexualitate şi divinitate (de la Piss Christ în 1989 la Objects of Desire, la începutul anilor 1990, lansând şi consolidând ceea ce pe româneşte ar fi moda „artei degenerate”).

În esenţă, avem de-a face cu un gender-bender, o comedie neagră, dar şi o dramă de familie, teoretic subscrisă la lunga tradiţie a pieselor de familie americane deseori distinse cu premiul Pulitzer. Dar o familie deconstruită, viciată, populată de oameni frânţi, marcaţi (broken people). Este un drum lung de la inocenţa familiei din piesa Oraşul nostru de Thornton Wilder (care se poate viziona şi la Teatrul Excelsior în regia lui Alexandru Dabija) şi de la tonul tonic, optimist şi plin de idealuri înalte din filmele şi piesele de teatru americane realizate până în anii ’50-’60. Credinţa de altădată într-o viaţă minunată a dispărut, ceea ce cândva a fost A Wonderful Life (filmul lui Frank Capra din 1946), ghidată de principii morale, s-a întunecat şi a devenit de nerecunoscut. O viziune nihilistă, teribilistă.

Piesa începe cu un tânăr care ţine o prelegere ineptă (rezolvată comic) despre originea şi evoluţia lumii, moment ce pare inspirat din filmul Idiocracy (apărut mult mai târziu, în 2006, dar care atacă aceeaşi temă a idiotizării şi degradării continue a Americii). Un prolog care serveşte drept punte către „specimenele muzeului contemporan” şi expune metafora tristă a întregii piese (un pic cam forţată, dar spectaculoasă).

Tânărul arheolog-antropolog, evident nu foarte înzestrat pentru ştiinţă, se întoarce acasă într-o familie afluentă să o anunţe că are SIDA, dar că e bine mersi, asimptomatic, şi că „îi place să şi-o tragă în continuare cu cât mai mulţi bărbaţi”. Mama este o alcoolică funcţională, vorbeşte întruna şi e mare amatoare de shopping şi organizări de petreceri. Fiica adolescentă e infantilă, răzgăiată şi pe diverse chemicals – droguri sau medicamente. Când nu le ia, o arde pielea îngrozitor şi vrea să se salveze măritându-se cu un puşti orfan care a fost abuzat sexual de preoţi. Tatăl plin de bani ar părea la prima vedere adultul cel mai funcţional, dacă nu şi-ar fi abuzat fiica în copilărie, ceea ce a dat-o totul peste cap. De fapt, ambii părinţi nutresc atracţii obsesive nepotrivite pentru copiii de sex opus, care sunt amândoi oripilaţi în felul lor de această situaţie.

Este o familie contemporană care trăieşte la suprafaţă, o colecţie de clişee ale viciului, expuse absurdist, scoase din balamalele realismului american obişnuit şi unse cu mult umor negru. Este o manieră care pare inspirată din Eugène Ionesco şi bine actualizată vremurilor în care trăim. Viciul, ca şi diavolul, exercită un magnetism, o fascinaţie facilă, mereu la modă. Este mereu uşor de vândut (an easy sell) pentru un public semianalfabet, crescut mai mult cu pornografie decât cu bibliografie. Trebuie amintit că marile oraşe americane sunt nişte magneţi pentru legiuni din ce în ce mai numeroase de oameni debusolaţi şi ciudaţi, toate nuanţele de broken people, satirizaţi blajin în sitcomuri. Celebrul Seinfeld, care se lansase în 1989, era încă în mare vogă în anul când a apărut această piesă.

Talentatul regizor Radu Iacoban a creat un spectacol inventiv, ironic, mereu dinamic, care a jonglat cu mare efect registre dramatice dificile şi îşi asumă riscuri artistice. Are un stil de regie foarte modern şi captivant, un absurdism exuberant, niciodată disonant. A fost secondat cu brio de scenograful Tudor Prodan, care a combinat elemente retro cu elemente ultramoderne şi frumoase proiecţii video. Costumele sunt foarte reuşite şi ele, sexualizate şi trăsnite, dar de bun gust.

Tinerii actorii au jucat fantastic şi cu mare plăcere, fiecare perfect în rolul său, reamintindu-ne ce trupă bună şi energică s-a coagulat la Teatrul Excelsior.

Dan Pughineanu, carismatic în rolul fiului, Todd Duncan, motorul dramatic al acestui spectacol, are un rol cumva similar cu cel din Punk Rock.

Cel mai mult mi-a plăcut Mihaela Trofimov, excepţională în rolul mamei, Grace, rol complex, plin de contraste, care îi oferă posibilitatea să se desfăşoare.

Excelent este şi Alex Popa în rolul tragicomic al lui Tommy Mckorckle, logodnicul bisexual angajat ca fată în casă (logodnicii bisexuali sunt un segment demografic în mare expansiune în marile oraşe americane) şi îmbrăcat ca trannie-erile lui Elton John din acea perioadă care lucrau la el ca menajere.

Pe alocuri un pic cam stridentă mi s-a părut frumoasa Ioana Niculae, în rolul surorii, Emma, o actriţă de altfel foarte talentată pe care am remarcat-o şi în alte producţii de la Excelsior. Emma are un destin tragic şi, după ce e incapabilă să găsească dragostea pe care o caută în relaţia cu logodnicul gay, îşi găseşte împlinirea într-o relaţie lesbiană destul de explicită dincolo de moarte (Only in America!)

O surpriză comică foarte plăcută a fost Doru Bem în rolul unui tată modern, tânăr, care lucrează la bancă, cântă la chitară şi joacă baseball, tatăl care nu reuşeşte să fie prieten cu copiii, deşi îi susţine oricât de mult o iau razna, pentru că şi el, la rândul lui, are păcatele lui şi, ca orice american, este open-minded.

Umorul negru e abundent, în general implicit, şi rezultă nu atât din replică, cât din incongruenţe, non sequitur, exagerări ironice şi contraste.

Trebuie să recunosc că iubesc spectacolele neconvenţionale şi iubitorilor acestui gen le recomand să vizioneze și Perplex de la TNB, regizat de Ştefan Iordănescu, pe textul germanului Marius von Mayenburg. Totuşi, mărturiesc că am ieşit de la premiera de la Teatrul Excelsior fără să pot decide dacă mi-a plăcut piesa lui Nicky Silver, sau cât de mult mi-a plăcut, sau dacă are o valoare intrinsecă dincolo de fronda teribilistă cu adiere de Ionesco şi nici cât avem de câştigat din importarea acestor modele culturale şi fetişizarea anumitor patologii. (Ca şi în Punk Rock, apare din nou sinuciderea adolescentă, cu aceeaşi semiautomată, şi, în plus, incestul şi molestarea copiilor, adică pedofilia.)

Trecând peste aceste rezerve despre text, am fost foarte plăcut impresionată de calitatea spectacolului şi convinsă că Radu Iacoban este un regizor de luat în seamă de cele mai mari teatre. Un spectacol croit pentru 2024, provocator şi plin de vervă. Concluzia însă e sumbră, lipsită de orice catharsis: o lume fără Dumnezeu şi fără repere, cum e cea din marile oraşe contemporane şi mai ales americane, se scufundă în beznă.

De fapt, ultima replică din acest spectacol este similară cu prima replică din primul meu roman scris de mult la New York, Visătoarele.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: A.A.)

PTERODACTILI de Nicky Silver

Traducerea: Radu Iacoban

Distribuţia:

Todd Duncan, 23 de ani – Dan Pughineanu

Emma Duncan, sora lui Todd – Ioana Niculae

Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei – Alex Popa 

Grace Duncan, mama lui Todd şi a Emmei – Mihaela Trofimov

Arthur Duncan, tatăl lui Todd şi al Emmei –Doru Bem

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Muzica: Aida Šošić

Producător delegat: Vasea Blohat

Data premierei: 9 februarie 2024

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg romancier, scenarist și producător de televiziune, născută în România și naturalizată în SUA unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan și studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare in Foreign Policy și Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacția Teatru a TVR (emisiunile Gong, Scena, Maeștrii Teatrului Românesc), corespondent TVR la New York, producător de știri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU și Programul ONU Pentru Dezvoltare, etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” și „Viața mea pe net” (Polirom), cărții de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), colecție de piese „Alexandra Ares: Teatru” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei cu "Frumoasa adormită și trezită" a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (Regia Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane" scrisă în colaborare cu D.G. se joacă la Teatrul Dramaturgilor din București. În 2023, a avut căteva spectacole lectură și la New York. Este membră a Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câștigătoarea premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista premiilor BOTYA Awards (Chicago), și a premiului Asociației Scriitorilor din București, secția de Teatru. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments