Anticariatul ambulant

0
182

O zi frumoasă de decembrie, anul 2016. Ca de obicei, dimineaţa pe la şapte, grăbeam pasul spre staţia de autobuz, ferindu-mă de maşinile care mă umpleau de praf, în goana lor disperată de a ajunge mai repede la şosea, cu câteva secunde preţioase, ca să prindă un loc în faţa coloanei, în traficul infernal, să nu întârzie la serviciu.

După ce am parcurs cam jumătate de drum, am ajuns la marketul Mega Image. Un vecin de cartier, pe care îl cunoşteam din vedere, venea din sens invers, însoţit de un câine metis Doberman şi se pregătea să intre în magazin. După ce şi-a stins ţigara pe care tocmai o fumase, se adresă patrupedului:

‒ Aşteaptă-mă cuminte aici! Vin imediat şi îţi iau şi ţie ceva, bine?

Uşile automate s-au deschis şi tipul a intrat, probabil să îşi ia ţigări.
Căţelul, pe care îl remarcasem de câtăva vreme prin staţia plină de călători, un animal părăsit în zonă de cruzii săi stăpâni, s-a obişnuit cu oamenii care, unii dintre ei, îi acordau ceva atenţie sau îi dădeau ceva de mâncare, identificându-i şi ferindu-se de cei care i-ar fi produs suferinţe. De aceea însoţise omul până la uşa magazinului, ca să-i mulţumească pentru felul în care s-a purtat cu el. Nu ştia dacă va mai primi ceva. Aşa că, devenit vagabond, era oportunist. A luat-o îndărăt spre staţie, unde probabil altcineva avea să-i ofere hrană sau mângâieri.

Se apropia ora de plecare. Cu o ţigară într-o mână şi un pachet cu mâncare în cealaltă mână, venea şi tipul de la magazin. Fredonând cu voce tare o melodie de muzică populară (Marine, Marine), a trecut repede pe lângă grupul mare de oameni şi a început să fluiere. În timp ce fluiera, a desfăcut sandwichul proaspăt şi l-a rupt în două bucăţi. Când a început să înjumătăţească hrana, am crezut că se depărtase ca să mănânce. M-am înşelat… căuta câinele care tocmai părăsise locul de aşteptare.

Autobuzul se apropia de staţie… Tânărul a găsit alţi căţei şi le-a împărţit repede bunătăţile cumpărate. Apoi, şi-a luat de la un aparat o cafea şi s-a urcat în autovehicul. S-a aşezat pe un scaun în stânga mea şi a început să fredoneze abia perceptibil melodia care îl obseda, sorbind din când în când din licoarea fierbinte. Apoi, a scos din buzunar un telefon clasic (cu butoane) şi a început să vorbească:

‒ Bună, Marine! Ce faci, ai ajuns? Vezi să dai drumul la treabă, nu mă aştepta pe mine! Aşa… Nu scoate tot afară… lasă pe mai târziu… Cine m-a căutat?! A… bine… o să-i fac o vizită dacă a întrebat de mine…

Aha! Deci Marin îl chema pe colegul de serviciu, ca pe cel din cântec! Câteva persoane se uitau dezaprobator la călătorul de lângă mine, alţii îi ignorau prezenţa, deşi omul nu lăsa impresia că insistă să atragă privirile asupra lui, fără să îi pese de părerea altora.

Eu m-am uitat cu atenţie… un bărbat de aproximativ 40 de ani, îmbrăcat cu haine foarte curate şi având pantofii (cam vechi) foarte bine curăţaţi, daţi cu cremă de ghete şi lustruiţi. M-am uitat şi la hainele celor din jurul meu. Majoritatea erau îmbrăcaţi cu lucruri noi, dar nu aşa de curate sau de spălate. Despre pantofi… nu am văzut pe nimeni din apropiere să poarte încălţăminte aşa de bine întreţinută. Cei din preajma mea aveau încălţări noi, de sezon, care nu erau încă atinse de vreo perie de pantofi.

De sub mănuşile pe care se străduise să şi le scoată, apăruse o manichiură curată, fără cusur. Părul tuns foarte scurt era bine întreţinut. Un fular, care precis a necesitat ceva timp ca să fie aranjat în oglindă, îi înconjura cu eleganţă gâtul.

Călătorii, oameni cu profesii diferite, afişau figuri preocupate de ecranele telefoanelor mobile. Pasagerul de lângă mine probabil lucra într-o mică prăvălie pentru care, în cel mai bun caz, plătea chirie sau poate vindea ceva mărfuri pe o tarabă dintr-o piaţă…

Deseori, călătorind cu acelaşi autobuz care pleacă la orele programate, mă întâlnesc cu aceiaşi oameni. Uneori, îmi place să le studiez chipurile, să-i cunosc pe unii dintre ei, care îmi atrag atenţia, le atribui profesii imaginare sau le descriu portretele… Călătorul anonim ieşea în evidenţă şi-l deosebeam de alţii prin stimă de sine, bunătate şi purtare firească.
În primăvara următoare, pe la sfârşitul lui mai, într-o zi senină, imediat după prânz, treceam prin faţa Universităţii din centrul Bucureştiului, străbătând trotuarul lat, prin aglomeraţia sporită de studenţii care ieşeau de la cursuri.

Pe lângă zidurile vechi ale lăcaşului de cultură, aşezate pe asfaltul fierbinte, deasupra unor aşternuturi din cartoane provenite de la ambalaje sau direct pe treptele de la intrarea în facultăţi, erau expuse cărţi din toate domeniile, căutate şi cercetate de ochii ageri ai celor interesaţi de diferite apariţii editoriale, unele vechi sau epuizate. Imensul anticariat ambulant instalat în aer liber, un adevărat târg de carte, se întindea şi pe partea cealaltă a bulevardului, în faţa Teatrului Naţional, imediat la ieşirea din pasajul de metrou.

Treptele rulante m-au scos la suprafaţă. La ieşire, în dreptul şirurilor de cărţi expuse, pe un mic panou publicitar aşezat strategic pe un schelet de şevalet scria:

Dragi cititori,
Cărţile nu îmbătrânesc şi nu mor.
Nu le abandonați în recipientele de colectare!
Se reciclează doar hârtia!
Noi cumpărăm cărți și le redăm viața.
Pentru informații, sunați la tel…

Observând interesul meu de a lectura cele de mai sus, am auzit o voce care-mi părea cunoscută. L-am recunoscut pe acel vecin călător căruia, în jocul meu de-a portretele, nu-i atribuisem vreo ocupaţie. S-a apropiat şi m-a întrebat:

‒ Doamnă, aveţi cumva o bibliotecă pe care vreţi să o desfiinţaţi? Vi le cumpăr eu pe toate. Pot evalua dintr-o privire valoarea operelor, dar mobila nu mă interesează.
‒ Nu am, domnule, cărţi de vânzare! Dar vă pot da o adresă unde găsiţi numeroase volume frumos aşezate în sacoşe uriaşe, lângă o ghenă de gunoi. De vreo săptămână zac acolo, nimeni nu a fost interesat până acum. Din respect, nici cei de la salubritate nu le-au ridicat.

I-am notat pe un petec de hârtie adresa blocului de locuințe din cartierul în care eram vecini, i l-am înmânat şi mi-a mulțumit.

Mi-am văzut de drum. Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta… În zilele frumoase, văd din troleibuz că anticariatul ambulant funcționează… Încă se mai vând şi se mai cumpără cărți.

Cornelia GROSU-SOARE,
romancieră şi jurnalistă

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments