Descoperind realităţi complexe (1): premiera spectacolului VÂNĂTOAREA la Teatrul „Bulandra”, în regia reuşită a lui Alexandru Mâzgăreanu

Pedofilie, zoofilie și alte subiecte grele

0
467

Recent, am asistat la două premiere naţionale bucureştene pe două texte grele, ambiţioase şi neconvenţionale, care ies din genul teatrului de consum, fără să intre totuşi în cel de artă, planând într-o zonă artistică gri care ne provoacă sensibilităţile şi ne îndeamnă la reflecţie. Aş dori să le semnalez, fiind texte care sparg tiparele teatrale şi îşi asumă riscuri artistice chiar dacă ambele pornesc de la idei şi teme mai vechi. Este vorba despre Henry Johnson la Teatrul Metropolis, pe un text nou de David Mamet, regia: Eugen Gyemant (asupra căruia voi încerca să revin), şi Vânătoarea la Teatrul „Bulandra”, în regia reuşită a lui Alexandru Mâzgăreanu, o adaptare a filmului omonim de mare succes al danezilor Thomas Vinterberg şi Tobias Lindholm făcută de regizorul britanic David Farr. Este a doua adaptare teatrală a unui film din repertoriul curent al Bulandrei, după Tatăl.

Într-un orăşel nordic de munte unde comunitatea înseamnă familie şi fiecare ştie problemele sau bucuriile celuilalt, dar încearcă pe cât posibil să nu vorbească despre ce simte cu adevărat, un educator de grădiniţă este acuzat pe nedrept de pedofilie. Dacă în România acest lucru ar fi fost privit poate cu băşcălie şi uitat imediat, chiar dacă ar fi fost adevărat, nordicii îl vor analiza metodic şi vor descoperi lucruri interesante despre ei înşişi.

Copiii în teatru

Citim în Programul de sală, excelent realizat, că „spectacolul conţine scene cu limbaj licenţios şi impact emoţional profund, adresându-se unui public de peste 16 ani”. Cu toate acestea, distribuţia conţine nouă copii cu vârste mult sub 16 ani (doi copii actori şi corul de copii OMIS) care par că sunt expuşi timp de 2 ore şi 20 de minute unor teme şi unui vocabular neadecvat pentru vârsta lor. Din fericire, regizorul Măzgăreanu m-a asigurat într-o declarație că “atât eu cat si intreaga echipa, inclusiv parintii care au fost prezenti la toate repetitiile, am fost extrem de atenti in a nu expune niciun copil la un mediu care i-ar putea afecta.”

Stanislavski, unul dintre cei mai influenţi regizori şi teoreticieni ai teatrului din secolul al XX-lea, a reprezentat foarte mult timp părerea prevalentă potrivit căreia rolurile pentru copii ar trebui, în general, să fie jucate de adulţi pentru a-i proteja pe cei mici de lumina reflectoarelor şi mai ales de temele mature şi provocatoare prezentate în piesele oamenilor mari. Piesa lui David Farr (tradusă de Adrian Nicolae) se petrece într-o grădiniţă, debutând cu serbarea şcolară. Doi dintre micuţi (Eva Panduru, talentată şi sigură pe ea, ca şi Andrei Voicu, respectiv Călin Petru într-o distribuţie alternativă) sunt în centrul unui scandal sexual, pe care chiar ei îl stârnesc din pricina confuziei create de tensiunea perpetuă la care sunt expuşi în familie din cauza certurilor dintre părinţi şi a materialului pornografic găsit pe un telefon. Principala „vinovată” şi motorul intrigii este fetiţa numită Clara.

Pedofilia

În peisajul teatrului, puţine subiecte sunt atât de tensionate şi controversate ca acela al pedofiliei şi cel al atracţiei nepotrivite dintre copii şi adulţi. Adaptarea lui Farr a capodoperei cinematografiei daneze împinge publicul în adâncurile inconfortabile ale paranoiei sociale şi fragilităţii inocenţei. Pe măsură ce mă lupt puţin cu complexităţile acestei producţii teatrale, constat că mă aflu într-un echilibru delicat între aprecierea poveştii propriu-zise şi reticenţa faţă de portretizarea unor teme sensibile care implică sexualizarea copiilor.

Piesa dezvăluie viaţa lui Lucas, un educator de grădiniţă (foarte bine interpretat de Andi Vasluianu, firesc şi cu umanitate), al cărui univers este distrus de acuzaţii fără temei. Directoarea Hilde şi contabilul Per (portretizaţi cu bonomie şi farmec de Mihaela Gorea şi Lucian Ifrim) vor declanşa o anchetă care va lua amploare. Cum ecourile unor incidente similare din lumea reală răsună în minţile spectatorilor, publicul e forţat să se confrunte cu adevăruri inconfortabile despre prejudecată, isterie şi eroziunea inocenţei. Lucas-ul lui Andi Vasluianu este un om echilibrat, cumsecade şi reţinut, cu un joc nuanţat. Este divorţat şi are un fiu adolescent, Markus (jucat firesc şi convingător de Ştefan Radu), care s-a mutat cu mama lui într-un oraş mai mare.

Ca și alte precursoare cinematografice, cum ar fi Omul fără faţă (1993, cu Mel Gibson, regizat tot de acesta), și Pielea misterioasă  (2004, regia: Gregg Araki), adaptarea daneză și regia lui Farr navighează cu dibăcie pe terenul periculos al pedofiliei și al percepțiilor bine intenționate dar greșite. Prin caracterizări subtile și dialoguri emoționante, piesa provoacă spectatori să se confrunte cu complicitățile naturii umane și insidioasele zvonuri și suspiciuni. Totuși, în ciuda narațiunii captivante și a interpretărilor convingătoare, disconfortul creat de spectrul sexualizării care planează asupra copiilor aduși pe scenă rămâne evident. De aceea, adaptarea lui Farr, fidelă filmului sursă, inclusiv prin păstrarea personajelor copii, esențiale pentru intrigă, ridică anumite întrebări etice și ne reamintește de subtila linie dintre explorarea artistică și exploatare.

Tema acuzatului pe nedrept

La rândul ei, tema eroului acuzat pe nedrept e un subiect ofertant, explorat de când lumea în literatură, cinematografie şi teatru, aducând în prim-plan fragilitatea justiţiei şi complexitatea umană. De la filmul iconic The Wrong Man al lui Alfred Hitchcock la opere contemporane precum The Life of David Gale, creatorii de filme şi dramaturgii au explorat profund tulburările psihologice şi emoţionale ale eroilor aruncaţi în abisul acuzaţiilor false. Aceste poveşti nu doar atrag prin suspansul şi intrigile lor, ci şi reflectă anxietăţile sociale şi dezvăluie prejudecăţile şi defectele sistemelor legale şi chiar morale, care deseori umbresc nevinovăţia şi prietenia dintre oameni prin dezinformare. Teatrul continuă să fie şi el un teren fertil pentru explorarea consecinţelor adânci ale acuzaţiilor greşite, provocând audienţele să-şi pună sub semnul întrebării propria percepţie a adevărului, vinovăţiei şi iertării.

Recunosc că mi-e teamă că suprapunerea temei de pedofilie cu cea a eroului acuzat pe nedrept poate fi văzută ca o potenţială diminuare a acestui flagel social real şi din ce în ce mai prevalent în epoca internetului. Mass-media şi societatea civilă au documentat deja amplu faptul că mulţi indivizi bolnavi caută pornografie infantilă din ce în ce mai dementă pe aşa-numitul dark web, pe care apoi încearcă să o transpună în viaţă. Deci nu este vorba mereu de un delict imaginar, aşa cum e vorba în această piesă. Este o chestiune pe care am întâlnit-o şi eu personal în copilărie şi am fost nemulţumită de indulgenţa cu care a fost tolerată în România.

Zoofilia

Dramatizarea britanicului David Farr discută nu doar pedofilia, dar şi zoofilia. În timpul unei vânători, bărbaţii trăncănesc teribilist despre posibilitatea de a avea sex cu animale, mai ales cu cerbi, idee considerată acceptabilă, în condiţii de forţă majoră, spre deosebire de pedofilie. Intenția dramatică este de a sublinia, cu ironie, faptul că până şi brute care s-ar cupla cu un animal devin de o intransigenţă maximă când e la mijloc puritatea unui copil.

Subiectul zoofiliei este şi el rareori abordat în literatura dramatică, dar există câteva opere care explorează aspecte tangenţiale ale acestui subiect cum ar fi, de exemplu: The Goat, or Who is Sylvia? de Edward Albee, The Pillowman de Martin McDonagh şi Mr. Burns, a post-electric play de Anne Washburn.

Explorarea unor astfel de teme, tot mai sensibile şi controversate, cum ar fi pedofilia şi zoofilia, se circumscriu tendinţei generale din ultimii 30-40 de ani de a împinge cât mai departe limitele în teatru, aşa cum s-a întâmplat deja în alte domenii. De fapt, este vorba de încercări disperate de a ieşi în evidenţă cu orice preţ şi de a şoca într-o piaţă artistică din ce în ce mai sufocată de competiţie. Pe măsură ce artiştii continuă să împingă aceste limite şi să confrunte adevăruri incomode, nu putem să nu recunoaştem riscurile şi responsabilităţile inerente legate de abordarea subiectelor tabu în artă.

Pe de o parte, unii susţin că abordarea acestora  poate servi ca mijloc de a iniţia un dialog, de a creşte gradul de conştientizare şi de a explora complexitatea comportamentului uman. Cu toate acestea, alţii avertizează că din portretizarea acestor situaţii ieşite din normalitate de dragul senzaţionalului se strecoară un potenţial de exploatare, prin expunerea la rău şi obişnuinţa cu acesta (aşa-numitul grooming).

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu a creat un spectacol sobru, de bună calitate, care creşte constant în intensitate şi complexitate. A cultivat un joc actoricesc firesc, de care toţi actorii s-au achitat cu brio (chiar dacă unele partituri au fost construite dramaturgic un pic cam schematic). Scenografa Maria Miu a confecționat un spaţiu minimalist de bârne, cam ca în Platonov, cu scaune şi un panou care se deschide frumos cu fante verticale către final pentru a sugera ferestre şi o biserică. În general, s-a mers pe un fel de echivalent scenic al curentului Dogma 95, iniţiat de cei doi danezi. Cu toate acestea, cele mai reuşite momente ale spectacolului apar în final când regia sparge realismul şi intră în simbolism cu mişcarea frumos coregrafiată a vânătorii, combinând ideea unei vânători de cerbi şi şoimi cu cea de oameni.

În concluzie, Vânătoarea este un spectacol despre cum protejăm un bărbat adult de minciunile create involuntar de o fetiţă, născociri care, odată făcute publice, pot să îi distrugă cariera şi toate relaţiile cu cei din jur. O temă care aminteşte de piesa Oleanna a lui David Mamet, unde o studentă îşi acuză pe nedrept profesorul de hărţuire sexuală, şi care creşte în relevanţă în era aşa-numitei culturi a anulării (cancel culture). Doar că Thomas Vinterberg, Tobias Lindholm şi David Farr iau această temă şi fug cu ea mult mai departe, cu o poveste mult mai intensă şi nuanţată.

Răspunsurile piesei se coagulează curajos în ultimul act când educatorul acuzat pe nedrept de pedofilie îi explică tatălui Clarei (jucat naturalist de Cătălin Babliuc) faptul că situaţia de criză în care această fetiţă trăieşte acasă (un tată certăreţ şi volatil emoţional, provenit dintr-o familie de alcoolici) a determinat-o pe aceasta să se îndrăgostească de un adult mult mai reţinut, care pare să îi ofere siguranţa şi calmul de care are nevoie, chiar într-un scenariu tabu, de nepermis.

În ciuda acestui mesaj foarte puternic şi real, spectacolul m-a lăsat totuşi cu temerea că în explorarea unei nedreptăţi riscăm să creăm alta. Cum protejăm copiii actori de conţinutul explicit sexual pe care unii trebuie să îl debiteze şi la care toţi trebuie să asiste, de pe scenă sau din culise? Felul explicit în care fetița descrie (mincinos) ce i-a făcut profesorul, discuţiile grafice ale adulţilor de pe scenă despre zoofilie sau multiplele interjecţii naturaliste ale actorilor cu „ce p… mea!”. În film, aceste lucruri se pot filma separat, fără ca minorii să le audă şi fără să fie expuşi la ele. În teatru, scenele de grup cu copii ar fi putut fi filmate, iar cele grafice ca flashbackuri ale unui personaj deja adult. Dacă nu, care mai este rolul educativ al teatrului în aceste condiţii?

Vânătoarea, în toată complexitatea şi disconfortul său, serveşte ca o amintire pregnantă a puterii – şi pericolului – povestirii. Pe măsură ce părăsim teatrul, bântuiţi de ecourile suferinţei lui Lucas şi a prezenţei copiilor, ne reamintim de imperativul de a confrunta întunericul din noi înşine şi din societatea noastră, chiar în timp ce navigăm pe apele tulburi ale expresiei artistice.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: bulandra.ro)

 

VÂNĂTOAREA

după filmul omonim de Thomas Vinterberg şi Tobias Lindholm

Adaptarea scenică: David Farr 

Traducerea: Adrian Nicolae

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Maria Miu

Muzica: Alexandru Suciu

Lighting design: Daniel Klinger

Regia tehnică: Mihaela Oance

Sufleor: Mădălina Ignat

Foto: Andrei şi Maria Gîndac/ Two Bugs

Distribuţia:

Andi Vasluianu (Lucas)

Mirela Gorea (Hilde)

Cătălin Babliuc (Theo)

Ioana Anastasia Anton (Mikala)

Gabriel Vatavu (Gunner)

Lucian Ifrim (Per)

Ioan Paraschiv (Rune)

Ştefan Radu (Marcus)

Eva Panduru (Clara)

Andrei Voicu/ Călin Petru (Peter)

cu participarea Corului de copii „OMIS”

Data premierei: 21.03.2024

VÂNĂTOAREA, în actuala adaptare scenică, a fost montată pentru prima dată la Teatrul Almeida din Londra, la 17 iunie 2019. Spectacol prezentat prin aranjament cu Nordiska ApS – www.nordiska.dk

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu D.G., se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câştigătoarea Premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista Premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata Premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments