Dacă vă plac dezbaterile filosofice și piesele noi, moderne, inteligente, un spectacol ce merită să fie văzut este Pacea eternă, care a avut premiera sâmbătă, 3 decembrie 2022, la Sala Mică a TNB. Spectacolul este o producție a programului de susținere a creatorilor de teatru sub 35 de ani, 9G, coordonat de Cristiana Gavrilă.
Juan Mayorga (n.1965) este un dramaturg contemporan din Madrid cu un doctorat în filosofie, pe care a studiat-o inițial în Spania și apoi la Munster, Berlin și Paris. Ingeniozitatea dramaturgică a lui Mayorga este, după cum reiese din traducerea lui Luminița Voina-Răuț și montarea reușită a columbianului Alejandro Duran, modul în care integrează dileme morale, filosofice și teologice în situații de viață contemporane familiare oricărui spectator.
Trei câini, interpretați simbolic de 3 actori (Vlad Brumaru, Jawad Shahbazimoghdan și Denis Imbrescu) stau într-o celulă cu 3 cuști deschise dar supravegheată video. Sunt exemplare speciale, cu personalități distincte, aflate într-o competiție acerbă pentru admiterea într-o unitate anti-teroristă de top. Omul (Adrian Ionescu) și Casius (Cătălin Coșarcă) un fel de câine veteran din această unitate, unde a fost și schilodit, apar din când în când să îi interogheze sau să îi supună la diverse probe fizice și teoretice care îi imping la ultima limită.
Există o întreagă literatură care are câinele drept protagonist, cu romancieri de la Jack London (White Fang și The Call of the Wild) la Virginia Wolf (Flush) John Keruac (Big Sur), Stephen King (Cujo) și mai recent Garth Stein (The Art of Racing in the Rain) ca să nu mai vorbim de o vastă cinematecă de desene animate, dar câinii apar mult mai rar în teatru, și atunci doar ca personaj periferic sau secundar omului. În teatrul românesc, o excepție ar fi spectacolul Câine cu om, Câine fără om (2022) pe texte scurte de Radu Tudoran, Dan Coman, Lia Bugnar, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea, regia Radu Afrim, prezent și în FNT. O altă excepție ar fi piesa Maidanezii (2019) a dramaturgului Dinu Grigorescu, din care s-a jucat un monolog excelent, în interpretarea de mare forță a Doinei Ghițescu, în multiple locații din București, dar care nu s-a jucat niciodată integral. (Piesa își așteaptă regizorul, dar se pare că nu prea există punți între dramaturgii contemporani români și regizori). În dramaturgia străină, singurul text recent cu un personaj câine pe care mi-l amintesc este Beginners, de britanicul Tim Crouch, montat tot la TNB (2020) în regia lui Bobbi Pricop, unde integrarea „câinelui” (Ciprian Nicula) în ansamblu nu prea a funcționat, motive pentru care a stârnit confuzie.
Și spectacolul Pacea eternă stârnește puțină confuzie în primele minute, cu “câinii” săi neverosimili care discută despre cărți, dumnezeu, tehnologie, genetică, și alte problematici ale omului contemporan, dar pe măsură ce spectacolul avansează și tapiseria acestui teatru de idei se desfășoară, convențiile se limpezesc și spectatorul este din ce în ce mai captivat. Câinii lui Juan Mayorga și Alejandro Duran au pedigree-ri diferite și personalități distincte, modelate de experiențele de viață și a mediul în care au trăit. Unul este mercenarul, Odin, (excelent portretizat de Vlad Brumaru) altul este John-John, produsul unui experiment genetic sofisticat și al unei educații scumpe, foarte înzestrat fizic, curios, animat de intenții bune, dar cu un bagaj intelectual sărac (cam cum ar fi mulți membri ai Generației Z a oamenilor) bine interpretat de Jawad-Shahbazimoghdam (care promite și ar trebui să își găsească un nume de scenă mai ușor de scris și de memorat, așa cum a făcut Omar Shariff și multe staruri de la Hollywood și nu numai. Cum ar fi de pildă, Jawad Shah?). Cel de-al treilea este câinele intelectual, Immanuel, un fost câine călăuză al unei oarbe (căreia tatăl îi citea cărți filosofice) care este motorul dilemelor etice și morale al acestei piese (sensibil interpretat de Denis Imbrescu, dar un pic cam monocord).
Titlul piesei este inspirat din tratatul Spre pacea eternă a lui Immanuel Kant, din care spicuim:”Pentru oameni, care trăiesc împreună, starea de pace nu este o stare naturală (status naturalis), ci, mai degrabă, o situație de război, ce nu înseamnă întotdeauna o declanșare a ostilităților, ci o amenințare continuă cu acestea.” Viața cu alte cuvinte, este o stare de echilibru instabil, iar pacea totală nu se așterne decât la cimitir.
Într-o piață de spectacole plină de forme exuberante sau visually-sexy dar deseori fără prea mult fond, regia lui Alejandro Duran este un exemplu de teatru care pune în prim plan substanța și ideile autorului, într-o formă sobră dar care nu plictisește nici un moment. Ritmul e susținut, construcția milimetrică și interpretarea convingătoare. Finalul imprevizibil (ceea ce nu este ușor într-o lume saturată deja de toate scenariile), încheie frumos această demonstrație impecabilă de sofism.
Pacea eternă este deci, contrar titlului, un spectacol viu, de idei, pentru tineri, care prezintă trei abordări posibile ale vieții, cu punctele forte și slabe ale fiecăreia. Dramaturgul Juan Mayorga mărește orizontul intelectual al spectatorului într-o formulă atât accesibilă, cât și originală, iar tânărul regizor Alejandro Duran, absolvent al UNATC, București, este un creator de teatru talentat care merită încurajat și urmărit.
Alexandra ARES
