Prima ediție a Festivalului Național de Teatru după pandemie și avându-l ca președinte pe Dragoș Buhagiar (care a deschis festivalul prin zoom, de la Tokyo) s-a încheiat duminică 13 noiembrie după 9 zile pline de activități de dimineața până seara care au galvanizat, ca de obicei, bucureștenii pasionați de teatru. Un mare tur de forță organizatoric pentru directorul executiv Aura Corbeanu și echipa ei care, în lipsa lui Buhagiar, au fost managerii de facto ai evenimentului.
Program, organizare, selecție
Programul oficial, intitulat Granițe fragile, istorii fluide, a fost un exercițiu de „inclusivitate” al câtor mai multe stiluri de spectacol, pentru a folosi acest buzzword (preluat de la progresiștii americani și U.E.) care a devenit un fel de ‘Sesam-deschide ușa’ pentru finanțarea proiectelor, și un exercițiu de micro-management critic, cu grupări gen ‘macro-istorii, societăți fragmentate’ și ‘micro-istorii, familii scindate’, concepute de reputații critici Călin Ciobotari, Mihaela Michailov și Oana Cristea Grigorescu. Un exercițiu minunat în teorie dar, din păcate, imposibil de urmărit în practică de la un cap la altul din cauza aglomerării de evenimente.
Prima impresie din Festivalul Național de Teatru 2022 a fost deci, că s-a extins prea mult, înglobând enorm de multe activități imposibil de urmărit și analizat de un singur om, devenind astfel audience unfriendly, critical unfriendly, un mare efort în sine. Pe lângă (presupusele) cele mai bune spectacole de teatru produse în România în ultimul an și cele invitate din străinătate, a existat un mini „festival” al facultăților de teatru care cred că ar fi trebuit programat separat (înainte sau după FNT) pentru a oferi spectatorilor și criticilor ocazia să își tragă sufletul și să poate să îl urmărească cum se cuvine. La spectacolele centrelor universitare și pentru școli, s-au adăugat spectacole de dans, instalații performative, online, VR, spectacole radio, lecturi performative, multe lansări de carte, spectacole hibride și ateliere. O adevărată ‘cântare a României’ teatrale.
Pe lângă spectacolele de vârf ale stagiunii trecute, selecția a inclus și spectacole mai modeste ale unor teatre mai mici care s-au dorit incluse, sau ale unor regizori consacrați care au venit cu creații solide dar lipsite de acel ceva în plus care te face să vibrezi.
Prezența în festival ar trebui să garanteze spectatorului un spectacol de top la nivel de țară. Personal aș prefera ca FNT-ul să se întoarcă la menirea de a fi o vitrină (showcase) a celor mai bune spectacole de teatru produse în România în anul precedent, cu o selecție cât mai strictă, în loc să încerce să fie de toate, pentru toată lumea, un mega-bufet de creații interesante dar inegale. Nu poți prezenta ca fiind la același nivel spectacole slăbuțe cum ar fi Vinegar Tom al Teatrului Regina Maria din Oradea cu Macbett-ul excelent al lui Purcărete de la Teatrul Maghiar din Cluj, oricât de fluide ar fi granițele estetice. Sau one-man show-uri ca Münchhausen cu spectacole de anvergura Pescărușul–ui regizat de Eugen Jebeleanu. Nu am nimic împotriva spectacolelor „mici” dacă sunt foarte bune, cum a fost de pildă excelentul Bull de la Teatrul Mic (neinclus în FNT). Dar spectacole de miză artistică mai modestă sau prea experimentale ar trebui grupate într-o grupare off, etichetată ca atare. De asemenea, spectacolele de top, din secțiunea in, mai ales cele care nu sunt produse de teatre din București, ar trebui să aibă mai multe reprezentații, în zile diferite, pentru ca mai mulți spectatori să le poată vedea. Aceste spectacole reprezintă inima festivalului și, judecând după comentariile online, în fiecare an numărul lor de reprezentații este insuficient.
De aceea cred că pe viitor FNT-ul ar putea deveni mai user-friendly dacă și-ar propune să simplifice selecția pe câteva criterii mai clare. Un posibil exemplu: o săptămână care să prezinte ciclul “mari spectacole” (inclusiv invitați internaționali cu spectacole europene de referință) la 8 seara, și un ciclu de cele mai bune spectacole din “dramaturgie românească contemporană” (la 6 seara) urmat de o săptămână cu un ciclu dedicat teatrului independent (care ar merita o prezență mai extinsă) și o secțiune off care să înglobeze restul (spectacole experimentale, performance, dans, multimedia) pentru cine este interesat de aceste genuri. Turneele universitare ar putea fi programate separat, la o altă dată, așa cum se procedează în sport, pentru a nu fragmenta și mai mult audiența. (Pentru cine este ofensat de comparația cu sportul, atât teatrul cât și sportul au o audiență specifică, de oameni pasionați, și are loc într-o arena.)
Spre deosebire de festivalul de teatru de la Cluj de anul acesta, mai bine organizat (dar și mai mic), FNT-ul a dat acreditările de presă fără bilete, pe ideea de a merge la noroc înainte de spectacol și să te așezi unde poți, pe ce a rămas după vânzarea biletelor și absențele unor invitați, ceea ce denotă o lipsă de respect față de timpul oamenilor de presă și teatru. Ca membru UNITER, am primit foarte puține bilete și nici unul din la spectacolele importante pe care le-am dorit, deși le-am solicitat din timp. Din fericire, am avut norocul să văd o parte din aceste producții în timpul anului și să obțin bilete suplimentare pe alte canale, dar problema acreditării cu intrare la spectacole dar fără loc, rămâne o bilă neagră organizatorică.
Un an puternic pentru noul val din regia și dramaturgia contemporană
O bilă albă a festivalului a fost prezența puternică a unui nou val de dramaturgie românească. Deși regizorii consacrați fug de ea, dedicându-și talentul textelor clasice și succeselor internaționale (sigure), noul val de regizori a captat cu talent contemporaneitatea furnizând cele mai incitante spectacole din festival.
Pata Oarbă de Ionuț Sociu și Cosmin Stănilă în regia lui Andrei Măjeri, produs de Teatrul Național Sârb din Novi Sad, a fost un fel de dark horse al acestui FNT și spectacolul meu favorit. M-am așezat în sală fără să fi auzit vreodată de Andrei Măjeri (n. 1990) și m-am ridicat surprinsă că am asistat la unul din cele mai frumoase și interesante spectacole pe care l-am văzut vreodată. Așadar o premieră absolută superlativă, pe un text modern, proaspăt, relevant, greu, de mare densitate intelectuală, dar și plin de umor (Ionuț Sociu a scris monologurile de la început și de la sfârșit și de Cosmin Stănilă conținutul dintre coperți) pus în scenă și jucat formidabil. L-am întrebat pe regizorul Andrei Măjeri cum a ajuns de la Teatrul din Botoșani la Teatrul Național din Novi Sad, și mi-a spus că în 2019 a luat marele premiu din Kragujevac (Serbia) cu Medeea’s Boys și în anul următor a fost invitat în juriu, unde i-a cunoscut pe cei de la Novi Sad, cu care a descoperit interese comune.
Pata Oarbă rescrie în mod original povestea Antigonei și a familiei sale de la “adormirea Sfinxului” încoace, ca pe un daytime drama (sau soap opera) petrecut în timpul pandemiei.
„Antigona: Se încheie o epocă și începe alta – auzim asta zilnic în ultima vreme. Lumea e pe cale să se schimbe, dar nu e doar schimbarea care vine după un război istovitor, ci e ceva mult mai complex și mai adânc de atât. Ieri m-am desconectat câteva ore, pur și simplu aveam nevoie de puțină liniște. Sunt convinsă că și mulți dintre voi simțiți același lucru. Anyway, când m-am reconectat, s-a umplut de mesaje și alerte. Știți bine despre ce vorbesc. Eram obișnuiți cu așa ceva, doar că înainte primeam alerte războinice, chemări la luptă și mesaje de mobilizare. Acum, ni se spune altceva: a trecut vremea războiului și a haosului. Intrăm într-o etapă superioară, „civilizată” blablabla. Zilele astea n-am putut să dorm, iar aseară am ieșit la o plimbare, ca să-mi limpezesc puțin gândurile. Am trecut și pe lângă sediul lui Creon. Am fost șocată să văd toate acele MESAJE uriașe: PACE, STABILITATE, VIITOR… Da, toți vrem pace, stabilitate…democrație.
O să vă rog să mă ascultați. Pentru că dincolo de tot ce vedeți și auziți în spațiul public – whatever that is today -, sunt și niște lucruri întunecate, mâloase, despre care nu vă vorbește nimeni. Am fost acolo. Acolo am crescut.”
Urmează un crash-course în miturile antice care, așa cum puteți vedea din citatul de mai sus, captează nonstop zeitgeist-ul contemporan. Este vorba, în esență, de un concept-play. Dacă Teba era bântuită de o molimă drept pedeapsă că Oedip și-a ucis, fără să știe, tatăl, de ce nu am plasa această molimă în timpul pandemiei recente cu care fiecare spectator poate să relaționeze? Problemele și ritualurile politice ale cetății antice sunt înlocuite cu problemele și ritualurile politice de azi. Tiresias, un prezicător orb din mitologia greacă, originar din cetatea Teba, este o aplicație pe telefon, Tiresias App. Dintr-o dată, tineretul din sală simte că se vorbește pe limba lui și e interesat, surprins, delectat, chiar fascinat.
Au existat și alte spectacole cu mare priză la public în FNT, cum ar fi Cabaret, regia Răzvan Mazilu, Teatrul Odeon, dar acestea au fost cum se spune pe Broadway, revivals. Succesul unei premiere absolute presupune un mai mare grad de risc pentru regizor, trupă și teatru.
Nu mai ține linia ocupată, de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, o producție a Teatrului Național din Cluj, a fost o altă premieră absolută românească modernă de prim rang, despre care am scris deja, care a adus în mod direct în discuție tema abuzului și traficului de femei inspirat de faimosul caz al fetei dispărute din Caracal. A urmat spectacolul Waste! al lui Gianina Cărbunariu, produs de Schauspiel Stuttgart (Germania) și așteptat aici cu nerăbdare (și locuri/reprezentații insuficiente) pe care din păcate nu l-am văzut. Poate nu a fost cel mai bun text al autoarei, din câte am auzit (de la un critic reputat, familiar cu toate spectacolele autoarei jucate în București) dar ne bucurăm de orice recunoaștere a unui artist român în străinătate. Merită menționată și premiera absolută românească Vrabia, scrisă și regizată de Leta Popescu, o producție reușită și originală a Teatrului dramatic Fani Tardini din Galați.
Mențiuni onorabile (dar pentru ce ar fi trebuit inclus în secțiunea off, pentru teatru experimental și independent), Myth Show, O istorie a neîncrederii, de Daniel Chirilă, Regia David Schwartz (Teatrul Tineretului Piatra Neamț), Medeea Furie, textul și regia Radu Popescu (Teatrul Apropo București), Münchhausen, de Alexa Băcanu, (Teatrului Municipal Matei Vișniec din Suceava), Turnul #Următorul Nivel, scris de același Ionuț Sociu în colaborare de data aceasta cu Alexandru Mihăesc (Teatrul Basca) și Oameni de vânzare, textul și regia Carmen Lidia Vidu (Teatrul German de Stat Timișoara).
Din păcate spectacolul Exil, text și regia Alexandrei Badea, nu a fost inclus în ediția de anul acest a FNT-ul, având premiera prea târziu pentru selecție, dar sunt sigură că va fi anul viitor. Doresc să îl menționez onorific, în completarea acestui an puternic pentru dramaturgia românească.
Într-o categorie separată, aș numi spectacolul Întoarcerea acasă produs de Teatrul Matei Vișniec din Suceava, regia Botond Naghi, pe un text de Matei Vișniec, dramaturg care devenit un fel de instituție națională în viață și căruia, săptămâna trecută, Ambasada Franței i-a conferit Ordinul Naţional de Merit în grad de Cavaler al Republicii Franceze (într-o ceremonie nelegată de FNT).
De asemenea, mega spectacolul de 4 ore și 20 de minute al Teatrului Național din Craiova, Câine cu om/Câine fără om, regia, video și universul sonor Radu Afrim pe texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea și Radu Afrim. O producție originală, inovativă și un pic megalomană (prin durată) ca tot ce poartă marca Afrim, care ar fi fost poate mai atractivă pentru public dacă ar fi fost durat 2 ore și jumătate.
Un an foarte bun pentru Eugen Jebeleanu
Eugen Jebeleanu ar putea fi un exemplu (pentru Radu Afrim) că se poate face un spectacol “mare” și pe un text mai “mic”. Producția lui Jebeleanu cu Lacrimile amare ale Petrei von Kant a lui Fassbinder, de la Teatrul Național din Cluj, de care am scris deja, este o bijuterie minimalistă, în scenografia spectaculoasă și diafană a Velicăi Panduru. (În festival a fost inclus un alt spectacol pe același text, în regia lui Radu Nica, producător Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântul Gheorghe, pe care nu l-am văzut și a cărui cronică se poate citi pe Liternet). În timp ce talentatul Afrim pare cumva speriat de idea de a fi upstaged de autor, motiv pentru care spectacolele sale fie rescriu mereu clasicii strigând zgomotos me! me! me!, fie apelează la multe texte scurte scrise de diverși, Jebeleanu (care a modificat și el mult Pescărușul lui Cehov din dorința de a șoca și de a-l face al „lui,”) a demonstrat că poate face și una și alta, adică și să rescrie clasicii într-un spirit contemporan, și să pună în valoare un text cu eleganță, așa cum a fost scris. Personal, cred că e mai bine să scrii o piesă nouă de la zero, inspirată din teme cunoscute, așa cum a făcut Pata Oarbă cu miturile antice aduse în timpul pandemiei, decât să iei un text clasic și să grefezi în el idei cu totul străine de intenția autorului, dar asta presupune o discuție mai lungă. Cu toate acestea, Jebeleanu s-a impus ca regizorul anului și a dominat conversația teatrală din 2022.
Din păcate nu pot comenta toate spectacolele din FNT și nici nu pot lăuda toți actorii extraordinari care ne-au încântat cu marele lor talent. L-aș saluta doar pe Victor Rebengiuc și creația lui emoționantă din Tatăl, de Florian Zeller, regia Cristi Juncu (Teatrul Bulandra), Irina Movilă, minunata Arkadina din Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu (TNB), Cerasela Iosifescu, din comedia Cancun, regia Felix Alexa (Teatrul Nottara), Miklós H. Vecsei sau Hamlet-ul regizorului Tompa Gabor și pe Zsolt Bogdan în rolul omonim din Mackebtt-ul de Eugen Ionescu, în regia superlativă a lui Silviu Purcărete (ambele jucate superb de trupa Teatrului Maghiar de Stat Cluj).
Ediția cu nr. 32 s-a încheiat cu un al doilea spectacol de Silviu Purcărete, o premieră, Artaud, Familia Cenci, o producție a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, pe care am așteptat-o cu interes. Fiecare student la teatru îl studiază pe Artaud și teatrul cruzimii care au avut un imens efect in epocă, dar nimeni nu l-a văzut vreodată montat. Un spectacol somptuos vizual (scenografia Dragos Buhagiar) în care Purcărete a repetat toate mijloacele artistice care l-au consacrat—fețe pictate, mișcări ritualistice, fum, praf, lumini difuze, actori depersonalizați și transformați în entități abstracte, un erou negativ deformat, o victimă strivită și vulnerabilă pătată cu sânge, etc.—imagini elaborate care curg într-o estetică a sublimului monoton. Pentru cine nu a mai văzut Purcărete, este o introducere în stilului lui inconfundabil. Pentru cine e familiar cu opera acestui mare regizor, spectacolul a părut exterior, chiar mort, și nu a transmis niciuna din emoțiile viscerale trâmbițate de Artaud (care abundă însă în Pescărușul lui Eugen Jebeleanu). E adevărat că și textul poetic al piesei, care combină teoria teatrală cu o poveste despre cruzimea din sânul familiei contelui Cenci, a părut datat. Dar a fost spus într-un mod care anula orice reacție firească între personaje și anihila orice răspuns emoțional. În timpul reprezentației, jucată în limba română și sonorizată impecabil (atât de impecabil încât aveam impresia că aud o înregistrare audio peste care actorii realizează o pantomimă) m-am simțit ca un turist care asistă la un spectacol ritualistic japonez sau într-o altă limbă străină, inclus ca un must-see în circuit (cam cum sunt spectacolele cu Cirque du Soleil, fiecare diferit și toate cumva la fel). În final, ar fi fost mai bine dacă Purcărete rămânea în festival doar cu Mackbett-ul, un alt exemplu de more is less.
Dintre multele lansări și prezentări de carte de la FNT, aș dori să menționez Plays from Romania: Dramaturgies of subversion, o antologie editată de Jozephina Komporaly la prestigioasa editură Bloomsbury din Londra cu texte de Mihaela Panainte, Matei Vișniec, György Dragomán, András Visky, Giuvlipen Theatre Company.
În final, aș dori să apreciez contribuția Teatrului Național din București care a pus la dispoziție cu generozitate cele mai multe săli din festival, găzduind, ca de obicei, și ceremonia de închidere și deschidere. TNB a fost prezent în festival cu două spectacole remarcabile de care am scris deja, la premieră, Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu și Părinți și Copii, regia Vlad Massaci care din fericire, pot fi văzute mult timp după închiderea festivalului. Este meritorie și parteneriatul cu ARCUB-ului care a găzduit numeroase conferințe și ateliere. (Cât despre PMB, ar fi minunat dacă anul viitor ar extinde transportul în comun până la 12 noaptea pe durata FNT-ului pentru a elimina stresul spectatorilor care merg la reprezentații ce se încheie după 11.20 p.m..)
În cartea The Paradox of Choice – Why More Is Less (Paradoxul alegerii – De ce mai mult este mai puțin) scrisă de psihologul american Barry Schwartz (2004), autorul susține că explozia dramatică a opțiunilor consumatorilor a devenit, în mod paradoxal, o problemă și nu o soluție, care mărește stresul consumatorilor. Acest lucru se aplică și în teatru, mărind stresul potențialilor spectatori și participanți la conferințe și alte evenimente. Sper ca ediția de anul viitor al FNT-ului, să țină cont de acest lucru și să fie mai selectivă.
Cronică de Alexandra Ares
