În ultimii 10 ani, odată cu apariţia politică a lui Donald Trump, scena intelectuală americană a asistat la o revoltă treptată, dar inexorabilă împotriva exceselor stângii neoliberale, susţinute de carismaticul Obama. În paralel, foştii moderaţi s-au aliniat cu dreapta conservatoare, care a câştigat influenţă nu doar în politică, ci şi în cultura de masă. Această schimbare, observată de analişti precum Rod Dreher şi Daniel Drezner, reflectă o reaşezare ideologică care redefineşte structurile de influenţă ale societăţii americane. Este uimitor cum Trump, un om de afaceri fără pretenţii de intelectual, a reuşit să mobilizeze o contrarevoluţie culturală de o amploare considerabilă care a mobilizat multe din minţile cele mai strălucite ale Americii.
De fapt, ambele tabere, atât dreapta, cât şi stânga, sunt motivate de dorinţa de a corecta nedreptăţile şi de a fi buni. Problema e că fiecare le percepe diferit, în funcţie de grupul de interese din care face parte (sau pe care se focusează). Meritul lui Trump a fost că a creat o coaliţie ce încearcă să servească un numitor comun, binele tuturor cetăţenilor americani, fără criterii preferinţiale.
De la hegemonie liberală la reechilibrare culturală
Rod Dreher, autorul eseului „Yes, Liberals Do Control Culture”, publicat în The American Conservative, observa acum mai bine de un deceniu hegemonia culturală a stângii, descriind-o drept o provocare esenţială pentru conservatori. Totuşi, pe măsură ce tehnologia şi noile medii de comunicare au evoluat, această dominaţie a început să fie contestată.
Profesorul Daniel Drezner de la Universitatea Tufts a subliniat într-un eseu din 2023 că, în ultimii cinci ani, terenul cultural s-a deplasat dramatic spre dreapta. Drezner remarcă faptul că progresiştii şi elitele nonpartizane nu mai deţin prestigiul cultural de care se bucurau în urmă cu un deceniu, indicând o erodare clară a dominaţiei liberale.
Dominanţa dreptei în media alternativă
Una dintre cele mai vizibile manifestări ale acestei schimbări este ascensiunea podcasturilor conservatoare sau cel puţin antiprogresiste, care domină topurile platformelor precum Spotify. Conform unui articol din Slate, „How the Right Won Podcasting”, podcasturi precum cele ale lui Tucker Carlson, Megyn Kelly, Candace Owens, Ben Shapiro, Charlie Kirk şi Dan Bongino atrag zilnic milioane de ascultători, depăşind audienţa CNN-ului şi a multor alte televiziuni. În frunte se află şi Joe Rogan, cu un stil populist care deseori critică ideile progresiste. De asemenea, Lex Fridman, un alt podcaster extrem de popular, este perceput drept o voce care nu aderă la ideologia progresistă, abordând subiecte diverse cu o abordare echilibrată şi sceptică faţă de ideile progresiste sau propaganda din mass-media.
Multe alte podcasturi de top, chiar şi cele care nu sunt explicit politice, reflectă o lipsă tot mai mare de susţinere publică pentru ideile progresiste devenite excesive în ultimul deceniu. Exemple precum promovarea a peste 70 de categorii de gen sau redefinirea radicală a normelor sociale sunt adesea criticate pentru lipsa de realism şi pentru îndepărtarea de preocupările şi valorile oamenilor obişnuiţi.
Istoria ideologică a progresismului
Pentru a înţelege această dinamică, este esenţial să analizăm rădăcinile progresismului, această mutaţie de dată relativ recentă a liberalismului clasic, influenţată de interacţiunile între diverse curente filosofice şi politice. Rădăcinile progresismului pot fi urmărite până în perioada iluminismului, când filosofii şi gânditorii moderni, precum Voltaire şi Rousseau, au pus bazele idealurilor de raţionalitate, drepturi universale şi egalitate socială. Aceste principii au influenţat revoluţiile democratice din secolul al XIX-lea şi au contribuit la naşterea liberalismului clasic, care promova libertatea individuală, guvernarea pe baza consimţământului cetăţenilor şi respectarea legii, niciun impozit fără reprezentare directă a celor impozitaţi, dar şi drepturile fundamentale ale omului.
La începutul secolului al XX-lea, mişcările progresiste au fost influenţate de idei mai radicale provenind din marxism şi teoriile socialiste, care puneau accent pe lupta de clasă şi transformarea economică a societăţii. Aceste idei au fost combinate cu viziunea unor gânditori ca Karl Popper, un filosof evreu german născut în 1902, primul care a lansat ideea unei „societăţi deschise”, în care discuţiile şi dezbaterile să fie încurajate, iar libertatea individuală să fie protejată. Deşi Popper şi Karl Marx proveneau din aceleaşi contexte culturale şi etnice, Marx era cu o generaţie mai mare, născut în 1818. Popper a criticat teoriile autoritare şi a susţinut importanţa protejării libertăţii individului în faţa regimurilor totalitare.
În decursul secolului al XX-lea, progresismul s-a consolidat prin mişcări precum cea pentru drepturile civile din anii 1960 şi feminismul, care au urmărit eliminarea discriminării şi promovarea egalităţii între oameni, indiferent de rasă, sex sau statut social. Aceste mişcări au adus schimbări fundamentale în societăţile din întreaga lume şi au fost esenţiale în recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor.
Totuşi, în secolul XXI, progresismul a suferit transformări din ce în ce mai discutabile, mutându-se către zone mai extreme şi mai departe de mainstream. Ideile progresiste au promovat concepte precum transgenderismul, fluiditatea de gen, open borders, rasismul sistemic şi ideea de opresiune a celor care nu le împărtăşesc viziunile. Aceste idei s-au dorit a fi obligatorii a priori, apărate de „corectitudinea politică” şi prin intermediul conceptului de „cancel culture”. Astfel, din ce în ce mai mulţi oameni au început să perceapă progresismul ca pe o ideologie totalitară, promovând cenzura şi alte mecanisme de control pentru a proteja un anumit set de idei, din ce în ce mai nepopulare, dar considerate corecte (de progresişti) din punct de vedere moral. Ideea de moralitate în sine a fost răsturnată, încetând să definească decenţa şi valorile tradiţionale, şi referindu-se acum exclusiv la justiţia socială pentru grupuri identitare tot mai fragmentate.
Intenţionat sau nu, progresismul şi politicile identitare au deturnat atenţia şi resursele de la cauzele fundamentale ale stângii. În loc să militeze pentru măsuri esenţiale de care ar fi beneficiat toţi americanii – precum asigurarea universală de sănătate, eliminarea monopolurilor, reducerea influenţei nocive a capitalului privat de investiţii (private equity, acele fonduri care cumpără companii pentru a le restructura rapid şi a le vinde pentru profit, adesea sacrificând angajaţii şi investiţiile pe termen lung) şi a puterii excesive a clasei de consultanţi care ridică mereu preţurile şi sacrifică calitatea produselor oferite –, discuţia publică a fost dominată de teme precum pansexualitatea şi cele 76 de genuri, servind perfect hienele care profită de lipsa omogenităţii sociale încurajată de mantra diversităţii (divide et impera). Astfel, în loc să creeze un front comun pentru progresul economic şi social, solidaritatea s-a destrămat, slăbind capacitatea societăţii de a se apăra de „hitmenii” economici care o subminează constant. Rezultatul? O datorie naţională de 36 de trilioane de dolari, depăşind cu 123% PIB-ul SUA, şi un „model economic” exportat şi în alte ţări, inclusiv în România.
Libertatea de exprimare şi răsturnarea cenzurii
Un punct central al succesului conservatorilor este apărarea libertăţii de exprimare, un principiu care a fost compromis de progresişti în ultimii ani, conform criticilor. În timp ce stânga a fost implicată în implementarea unor mecanisme de cenzură pe platforme digitale şi în aplicarea frecventă a etichetei de „dezinformare” pentru a reduce la tăcere naraţiunile adevărate, dar incomode, dreapta a exploatat această situaţie pentru a se poziţiona drept apărătoare a discursului liber.
Criticii stângii susţin că aceste strategii de cenzură au fost o reacţie la pierderea popularităţii ideilor progresiste, ceea ce a dus la ceea ce mulţi numesc un „totalitarism soft” – o încercare de a controla spaţiul public prin presiuni ideologice mai degrabă decât prin forţă brută. Această abordare a fost contraproductivă, întărind percepţia că stânga se teme de o dezbatere reală şi transparentă, cu argumente logice, ştiinţifice şi pragmatice, fără să recurgă la etichetele de bigot, extremist, rasist sau spion al Rusiei pentru oricine nu este de acord cu ideile lor. Această percepţie a fost consolidată de faptul că universităţile americane au interzis majoritatea vorbitorilor conservatori, orice deviere de la ortodoxia progresistă fiind de neacceptat.
O schimbare de paradigmă
Din aceste motive, este important ca societăţile să rămână ancorate în centrul spectrului politic, evitând extremele, indiferent de bunele intenţii. Problema este că, în războaiele propagandistice, multe poziţii de extremă stângă (dar şi dreaptă) au fost adesea prezentate ca fiind de centru. Totuşi, din fericire, realitatea se autoreglează ciclic. Conform teoriei mulţimilor, majoritatea indivizilor tind să se aşeze într-o zonă de echilibru, unde punctele de vedere mai extreme sunt, în cele din urmă, temperate şi relativizate de consensul general.
Asistăm deci la o reechilibrare a influenţei culturale progresiste venite din Statele Unite şi exportate în lumea civilizată. Dreapta îşi consolidează acum poziţia, folosind noi tehnologii şi adaptându-se rapid la schimbările sociale, iar milioane de americani care s-au simţit daţi la o parte sau reduşi la tăcere simt că şi-au recăpătat vocea. Stânga întâmpină dificultăţi în a-şi menţine relevanţa şi a recâştiga încrederea publicului larg, fiind forţată să se redefinească şi să îşi tempereze excesele. Dar va lupta, ca şi până acum, cu toate armele, inclusiv, aşa cum am văzut, cu tentativa de asasinat politic. Această dinamică promite să redefinească peisajul cultural american în perioada imediat următoare.
Alexandra ARES
