Pernița cu barză

0
86

Îmi vizitam des socrii, care locuiau în căsuţa lor modestă de la numărul 6, din strada Florilor, aflată la ieşirea din Bucureşti, spre Şoseaua Alexandriei, la Barieră. Şi, de fiecare dată, aceştia mă întâmpinau cu mult drag.

Era prin luna iunie 1973… Încă nu aveam instalate telefoane fixe, iar despre telefoanele mobile încă nu se auzise… Dacă aveai ceva de comunicat, mergeai direct acasă la om, iar gazdele nu se supărau că ai apărut fără să anunţi. Dimpotrivă, se bucurau de oaspeţi.

Într-una din zile, după terminarea orelor de lucru în laborator, am pornit spre locuința socrilor mei, cărora le ziceam mama şi tata. Am ajuns după un drum de aproximativ o oră, schimbând câteva mijloace de transport în comun, care funcționau cu ușile larg deschise, cu oameni pe treptele scărilor, agățați de bare, într-o aglomerație de nedescris.

Ca de obicei, am intrat în curte pe poarta care era întotdeauna descuiată, chiar dacă proprietarii erau plecați de acasă. Mama lucra ceva la mașina de cusut şi nu părea surprinsă de venirea mea.

‒ Sărut mâna! am zis eu.

‒ Hai, vino, dragă! Am să te servesc cu ceva bun! mai zise ea, aducând din bucătărie pe un platou plăcintă cu brânză abia scoasă din cuptor.

‒ Mulţumesc, mama! am zis eu muşcând cu poftă şi foame. E foarte bună!

‒ Îţi dau şi pentru acasă! Am şi câteva ouă proaspete, a mai zis ea privindu-mă bănuitoare.

‒ Mulţumesc! Mamă, eu am venit să-ţi dau o veste…

‒ Bună? a întrebat ea.

‒ În curând vei fi bunică.

‒ Oooo! Era şi timpul, de doi ani aştept, chiar mă întrebam ce se întâmplă cu voi. Apoi, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe frunte… Să fii sănătoasă, mamă! Doamne, ce bucurie! Pe ai tăi i-ai anunţat?

‒ Urmează… Mai întâi pe dumneavoastră. Să nu vă supăraţi, dar nu pot să stau mai mult…

‒ Bine, dragă! Aşază-te puţin, mai odihneşte-te pe scaun, imediat împachetez, mai zise şi se întoarse din bucătărie cu o plasă croşetată de ea, încărcată cu diverse bunătăţi, pregătită să facă naveta între casele noastre, mai ales spre locuinţa copiilor.

Trecu uşor prin spatele meu şi mă întrebă:

‒ Spune-mi, ce crezi că porţi, fată sau băiat?

‒ Mi-ar plăcea să fie băiat, am zis eu.

‒ Ei bine, o să fie fată! Precis! Ai simţit ceva adineaori?

‒ Doar mirosul plăcut de vanilie care vine din pachet…

‒ Ha-ha! Ţi-am pus sare în creştet şi ai dus mâna la gură. Dar, ca să fiu sigură, să facem şi proba cu verigheta, a mai zis ea, tăind dintr-o bobină un fir de aţă de culoare roşie. Apropiindu-se hotărâtă de mine, mă speriasem, nu ştiam ce va urma.

‒ Hai, dă-mi verigheta!

Nu glumea, mi-am scos-o de pe deget şi am pus-o pe masă. Eram curioasă. Apoi, a făcut cu ea un pendul, legând-o la un capăt de firul roşu, ţinând partea liberă între degete.

‒ Acum ridică-te în picioare şi stai liniştită, nu ţi se întâmplă nimic! Stai să vezi ce face pendulul tău! Asta chiar nu dă greş niciodată. Eu, care am doi băieţi, îţi doresc din toată inima să ai o fetiţă!

‒ Ei, sunt bune şi nurorile!

A apropiat inelul la vreo zece centimetri de abdomenul meu şi l-a eliberat cu mare atenţie, ţinându-l cu două degete suspendat, atârnat de fir. Mă uitam şi mă întrebam ce urmează să se întâmple, când, incredibil, verigheta a început să se mişte, descriind o amplă mişcare circulară. Stăteam nemişcată, abia mai respiram şi mă uitam fix la mâna soacrei mele, suspectând-o că manevra cumva firul făcându-l să descrie un cerc. Aşteptam „verdictul” şi mă întrebam ce altfel de traiectorie ar mai fi putut descrie „pendulul”, când l-a pus pe masă şi m-a pupat entuziasmată:

‒ Ţi-am zis eu! E fată sută la sută, o să vezi!

‒ Totuşi, dacă e băiat? mă îndoiam eu de prezicere.

‒ Nu e, mamă! Dacă era băiat, verigheta se mişca du-te, vino, înainte, înapoi, perpendicular pe burtă. Să ne trăiască fetiţa, să fie sănătoasă şi să ne bucurăm de ea!

‒ Mulţumesc, mamă, am zis eu zâmbind la gândul ce vor zice ai mei când le voi da vestea şi le voi povesti întâmplarea.

‒ Crezi sau nu crezi, să te pregăteşti să-i faci zestre fetei! Nu te lua după cei care spun că nu se mai poartă asta. De mâine mă ocup eu…

‒ Ei, acum, pornesc şi eu spre casă! Sărut mâna!

‒ Ai grijă, dragă!

Încă nu apăruse ecograful în România, iar în unele state ale lumii, chiar dacă dispuneau de un astfel de aparat, era interzisă identificarea sexului pruncului din pântecele mamei, de teama provocării avorturilor, majoritatea oamenilor dorindu-şi mai ales fii, nu fiice…

Ajunsă acasă, după ce le-am dat vestea alor mei, am făcut mare haz împreună, despre siguranţa cu care soacra mea mă anunţase că voi avea o fetiţă. A doua zi, la serviciu, vestea s-a răspâdit imediat, iar eu abia am aşteptat să experimentez pe două colege, despre care aflasem că sunt însărcinate, cunoştinţele căpătate de la mama soacră, în urmă cu doar o zi. La termenul sorocit, ambele femei „consultate” de mine au născut băieţi, aşa cum indicase „pendulul” construit, chiar dacă niciuna din mame nu purta verighetă şi o folosisem pe a mea.

Eu am născut o mândreţe de fată. Când au venit să-şi vadă nepoţica, bunicii paterni erau încărcaţi cu daruri: lenjerie de pat, feţe de masă, mileuri, păretare, cergi, toate frumos cusute şi brodate cu mult drag de mâinile harnice şi îndemânatice ale soacrei mele.

‒ Să ne trăiască fata! a zis ea lăcrimând de emoţie. Uite, i-am adus o parte din zestre, spuse scoţând din uriaşul pachet o perniţă înfăţată într-o faţă pe care brodase o barză cu aripile întinse în zbor şi o monogramă a iniţialelor numelui copilei. A răsfăţat fulgii din coşul pernei şi a aşezat-o la capul pătuţului.

‒ Mulţumesc, nu am mai văzut aşa ceva, cred că este unicat!

‒ Eu le-am desenat, a spus ea cu modestie.

Am privit-o cu multă admiraţie. Ştiam că brodează, dar nu mă aşteptam şi să deseneze atât de frumos.

După aproape jumătate de secol, sprijinită de tăblia de la capul patului, faţa de pernă cu barză face parte din decorul care acoperă şi protejează mica perniţă a copilăriei fiicei mele. Odată cu trecerea timpului şi-a sporit valoarea, iar astăzi este cea mai dragă amintire, îmbrăţişată şi nedespărţită din braţele norocoasei posesoare. Nu va intra în uitare, este unică, nu are pereche în lume, pentru că în ea sunt adunate cu grijă nenumăratele împunsături ale acului de cusut, speranţele, gândurile bune, iubirea şi binecuvântările bunicii, multe poveşti nemuritoare, istorioare nescrise, poezii rostite, cântecele şoptite tainic copiliţei cu părul blond cufundat în moliciunea penelor aripilor berzei brodate, fâlfâind legănate pe picioarele bunicii, odată cu chemarea somnului odihnitor.

Cornelia GROSU-SOARE,
romancieră şi jurnalistă

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments