Momente speciale în FNT: „A douăsprăzecea noapte”, regia – Andrei Şerban, Teatrul de Stat Constanţa

„Eu nu sunt ceea ce joc.” De aici începe cu adevărat povestea, de la aceste cuvinte rostite de o făptură cu ochi mari de Gelsomină, cu privire inteligentă, cu glas clar şi unduios. De aici nimeni nu este ceea ce pare, nimeni nu vrea să pară ceea ce este.

Într-un joc nebun şi ambiguu, sub semnul unui timp nemilos care sancţionează secundele irosite, conţi, contese, bufoni, piraţi, slujnice, cavaleri, prinţi îşi pasează de la unul la altul merele alunecoase ale identităţilor ascunse, ale defectelor camuflate în calităţi, ale calităţilor deghizate în defecte. Toţi driblează, faultează, schimbă porţile şi regulile jocului, niciun arbitru divin nu pare a le regla jocul, pentru că diavolul are surâs de înger, iar îngerului îi cresc gheare de diavol. Efervescenţa erotică este umbrită de colcăiala dorinţei de putere, acest afrodisiac etern şi ameţitor. Simţurile şi sentimentele inflamate nu exclud răutatea lucidă şi cruzimea asumată. Ceea ce ne dorim nu ţine cont de limite, de ceilalţi, pentru că limitele au fost şterse, iar ceilalţi nu sunt nici măcar infernul, pur şi simplu nu sunt, nu contează viaţa lor, timpul lor într-o lume în care „EU” se lăbărţează hidos şi indecent, acaparând hămesit tot ce îl încurcă sau nu-i prieşte.

Aşa am simţit lumea lui Shakespeare în mica sală a Teatrului de Stat Constanţa. Regizorul Andrei Şerban revine la un text pe care l-a montat pe diverse scene. Spectacolul A douăsprezecea noapte (în original, Twelfth Night ori What You Will/ Ceea ce vă doriţi) cu tânăra echipă a Teatrului de Stat Constanţa a avut şansa să se nască după ce a fost tema unui workshop pe tema comediilor lui Shakespeare, susţinut de Andrei Şerban în acelaşi teatru.

„Spre deosebire de tragedie, unde oamenii sunt manipulaţi de o forţă superioară, de destin, în comedie, Shakespeare îşi permite să pună, cu seninătate, întrebări importante: despre complexitatea fiinţei umane, de ce suntem aşa cum suntem, de ce am fost creaţi aşa”, afirmă regizorul. Aceste cuvinte susţin ideea unei lecturi aprofundate a piesei, în chei diferite (comicul nu este doar faţa vopsită a tragicului?), punându-l pe receptor în faţa unor răscruci de sensuri, de la istorii despre iubiri pierdute şi regăsite la construcţii cu substrat politic şi social, de la prospeţimea şi ingenuitatea personajelor la abisurile sufletului de unde răutatea şi răzbunarea ţâşnesc uneori cu forţe nebănuite.

Fidelă ideii că Iliria este un loc fantastic, printr-o bună gestionare a spaţiului real de joc, scenografa Carmencita Brojboiu creează un spaţiu amplu (avem iluzia că suntem în faţa unei scene dintr-un mare teatru), delimitat frontal şi lateral printr-o perdea argintie luminată feeric (lighting design: Cristian Niculescu), iar podeaua are ceva din interiorul unei încăperi asiatice, în ton cu aspectul de samurai îndrăgostit al lui Orsino. Trimiterile subtile la culturi diferite prin accesorii şi costume (prima intrare a Oliviei însoţită de Maria, învăluite în văluri negre cu iz arăbesc) întăresc ideea de universalitate, de oriunde, alături de oricând. Sound designul semnat de Alex Popa contribuie prin melanjul de ritmuri lirice şi frenetice la împlinirea de ansamblu a spectacolului, realizând adecvarea liniei melodice la mesajul textului.

A douăsprezecea noapte este un alt spectacol de echipă. La Constanţa se ridică spectacol cu spectacol o trupă deja consecventă în nivelul înalt al interpretării, sudată, omogenă, în vervă, care trăieşte teatrul, nu îl face, amestec de talent şi muncă susţinută, vibrând de tensiuni comice şi tragice, care dăruieşte un teatru viu, nervos, neliniştit, incitant, reflexiv. Nu există indiferenţă sau hazard în interpretările unor roluri de mică întindere. Nu simţi orgoliul sau emfaza actorilor în roluri principale. Se trage în aceeaşi direcţie, în aceea de a realiza un produs finit care este actul teatral bun, consistent ca un act de iubire faţă de public şi arta teatrului cu tot ce include ea, cuvinte, coduri, mesaj, meşteşug, meşteşugari.

Andrei Bibire, în Orsino, se gudură pe lângă ceilalţi în manifestările amorului său inconsistent care aduce mai mult a obsesie decât a iubire. Efeminat, alintat, ducele nu face decât să îşi ţină cu greu în frâu orgoliul bărbatului respins. Cu gesturi şi priviri languroase, cu torsături ale vocii precum un motan în călduri, lui Andrei îi reuşeşte portretul parodic aşezat în cutia cu rebuturi, versiuni nereuşite ale marilor îndrăgostiţi shakespearieni.

Iulian Enache, în Antonio, conferă greutate acestui personaj ambiguu, deseori ignorat de regizori, ce poate fi comparat cu Antonio din Neguţătorul din Veneţia, atras de Bassanio.

Ludic, pendulând între un zâmbert inocent şi un interes material declarat, Sir Andrew, jucat de Cătălin Bucur, face pereche bună cu Sir Toby (Liviu Manolache), cuplul sporind prin schimbul de replici savuros efectele comice ale acţiunii.

Alina Manţu, Georgiana Mazilescu şi Florentin Roman interpretează roluri secundare multiple, încadrându-se în linia de concentrare şi dăruire a ansamblului.

Theodor Şoptelea, în Sebastian, îşi hrăneşte personajul cu gustul dulce al oportunismului, profitând de ce i se oferă. În relaţia cu sora sa, el pare veriga slabă ce necesită ocrotire, de altfel, Sebastian are nevoie permanent de un umăr pe care să se sprijine: Antonio, Olivia, Viola. Actorul pare a se amuza de personajul său pe care îl conduce pe linia fină dintre masculinitatea declarată şi fragilitatea bine ascunsă.

Ştefan Mihai, în Feste, are carisma unui entertainer care reuşeşte să te prindă cu felul său de a povesti aluziv, fragmentat, metaforic. Ştie să jongleze cu umorul şi cu tristeţea, să schimbe registrele de joc în funcţie de parteneri, să lege şi dezlege situaţiile, apare de niciunde şi înclină balanţa dintre comicul şi tragicul existenţei în favoarea tragicului. Poate de aceea cântecul din final are alte versuri, alt mesaj decât cel cu care eram obişnuiţi.

Spectatorul subiectiv riscă să afirme că interpretările de excepţie aparţin Cristianei Luca, Ecaterinei Lupu, Mihaelei Velicu şi lui Emilian Oprea. Maria, Viola şi Olivia par desprinse din Zadarnicile chinuri ale dragostei, formând un trio imbatabil ce va pune la punct aroganţa şi imaturitatea masculilor din jur.

Ecaterina Lupu ridică personajul Maria la rang de personaj principal. Ea nu este doar o pată de culoare în spectacol, o prezenţă extravagantă. Figura sa se lipeşte de privire, o urmăreşti în jocul replicilor, dar mai ales în momentele în care susţine prin simpla prezenţă celelalte personaje, pare un alter ego al fiecăruia, o răzvrătire a subconştientului, o revoltată a condiţiei sociale pe care vrea să o depăşească prin inteligenţă şi intuiţie. Excelent dirijează Ecaterina Lupu nucleul compus din personajele care gravitează în jurul motivului farsei: Sir Toby, Maria, Sir Andrew, Feste şi Malvolio.

Senzuală, pasională, rigidă, versatilă, preţioasă, elegantă, Mihaela Velicu construieşte personajul Oliviei pe două linii: contesa autoritară bogată şi inflexibilă, dar şi femeia înflăcărată de o pasiune carnală deloc potrivită cu rangul ei. Cine pe cine va supune? Priveşte şi clipeşte cu ochi şi gene botticeliene, se mişcă languros à la Marilyn Monroe, gângureşte ca o fetiţă năzuroasă, dar surprinde când realizezi că feminitatea sa nu exclude duritate, cruzime, competitivitate, inflexibilitate tipic masculine. O dicţie perfectă ce se modulează pe orice situaţie, o pereche de ochi teribil de frumoşi şi expresivi, un trup modelabil sub asaltul sentimentelor sunt câteva din atuurile unei actriţe de mare viitor. De subliniat că Mihaela Velicu a coordonat mişcarea scenică, contaminând limbajul teatral cu inflexiuni ale vocilor trupurilor excelent antrenate fizic.

Cristiana Luca! Actriţa creionează incredibil de consistent, asumat şi progresiv parcursul personajului dintr-o fată rătăcită pe un ţărm necunoscut într-o femeie capabilă să facă faţă multor încercări pentru a se face iubită. Cea care aduce prin replica menţionată la începutul articolului, „Eu nu sunt ceea ce joc”, ideea de teatru în teatru găseşte resurse să îşi rostească replicile în două forme. Una pentru public, mereu complice, alta pentru personajele cu care interacţionează. Ambii receptori înţeleg ceea ce trebuie înţeles. Cristiana Luca se detaşează brechtian de Cesario ca să ne facă părtaşi la frământările Violei. Replicile cu înţeles dublu sunt susţinute de priviri cu dublu înţeles, o ironie fină marchează un adevăr crunt. Chipul actriţei pare al unui copil pus pe şotii, în timp ce trupul are mlădieri de femeie îndrăgostită. Cesario sau Viola, actriţa îşi dozează energia inteligent, relaţionează deschis cu toate personajele, ţese în jur o reţea de încurcături de care nu se sperie, pare neobosită în ciuda risipei de energie împrăştiate cu fiecare replică, este imbatabilă când foloseşte umorul, ironia şi autoironia ca arme, pare un cameleon care se regenerează scenă de scenă, neştiind de unde îţi sare în faţă cu o replică, cu un gest pe care să nu le uiţi.

Importanţa personajului Malvolio este demonstrată şi de faptul că după anul 1600, comedia era cunoscută sub  titlul de „Malvolio”. Emilian Oprea simte greutatea personajului şi refuză crearea lui în cheie ridicolă. Bigot sau puritan, arivist sau ipocrit, Malvolio îşi păstrează un zâmbet de sumbră prevestire. Înghite ironiile, suportă glumele, îşi mestecă vanitatea, îşi ponderează delirul de grandoare. În celebra scenă a ciorapilor galbeni, râsul se iveşte timid. Simţi că se pregăteşte ceva, acel ceva ce culminează în scena torturii. Dispar limitele, dictonul „după faptă şi răsplată” se transformă în „fais ce que voudras” al lui Rabelais, dincolo de orice normă umană sau divină. Abia acum înţelegi de ce ai avut în faţă un altfel de Malvolio care ţi-a dat semne, te-a prevenit. Doar că la lumina lunii dintr-a douăsprezecea noapte nimeni nu mai păstrează simţul realităţii şi al analizei.

Montarea de la Constanţa este una în care cel de al doilea nume al piesei, What You Will/ Ceea ce vă doriţi sau Faceţi ce vreţi, se impune în faţa celui care a consacrat-o, deşi aminteşte de titlul celeilalte comedii, Cum vă place. Poate a fost un paralelism voit, mai ales că şi asupra sensului titlului A douăsprezecea noapte stăruie confuzii. Referirile la Bobotează nu sunt foarte clare (doar menţiunea lui Sir Toby), iar apropierea de starea de beatitudine specifică Nopţilor de Sânziene nu poate fi ignorată. Dacă timpul nu poate fi prins în convenţie, cu atât mai mult cel de-al doilea titlu se apropie mai mult de mesajele dramaturgului criptate pentru o citire la prima mână, dar clare şi vădit îmbogăţite de noi sensuri prin viziunea regizorală a lui Andrei Şerban.

La final, Malvolio declară că se va răzbuna. O va face oare? Oare ar trebui să îi compunem o nouă Scrisoare către Malvolio în care să îi cerem iertare? Nimic nu mai sclipeşte, exaltarea a fost amorţită, feeria se înnăbuşă în fum, cine de cine se teme, cine pe cine cunoaşte? Minţile se despică, sufletele se crapă, pământul se cutremură, dar ne rabdă aşa cum suntem, iar Cineva de peste noi, Cronos, Kairos, ne suportă duplicitari, alunecoşi, inconsistenţi. E teatru? E Shakespeare? E viaţă? Suntem NOI?

Cronică de Alina MAER

(Foto: teatruldestatconstanta.ro)

A DOUĂSPREZECEA NOAPTE