„În largul mării”: o reinterpretare rafinată semnată de Felix Alexa

Contextul

Într-o zi tumultuoasă de 24 ianuarie, cu proteste de stradă de magnitudinea celor din Revoluţia din 1989 – unul dintre acestea trecând chiar pe sub ferestrele mele – şi un şuvoi copleşitor de oameni care strigau „Jos guvernul!”, supăraţi de disconect-ul tot mai mare dintre guvernanţi şi guvernaţi, precum şi de sentimentul irevocabil de surzenie şi corupţie care a cuprins România, Teatrul Naţional din Bucureşti a sărbătorit Ziua Unirii Principatelor Române cu un remake… polonez, al doilea Mrożek din ultimele două stagiuni. Este vorba despre trei naufragiaţi pe o plută care mor de foame şi trebuie să decidă pe care îl vor canibaliza.

Se poate argumenta că În largul mării rămâne o piesă actuală. Este o parabolă perenă a relaţiilor de putere şi a manipulării alegerilor prin propagandă falsă, ce duc inevitabil la „canibalizarea” celor slabi de către cei puternici. O idee veche de când lumea, preluată de marxism în teoria opresiunii şi regăsită astăzi în discursul globaliştilor care încearcă să-i „înghită” pe suveranişti. Atât Mrożek, cât şi Felix Alexa o prezintă generic, dar subversiv.

Se poate argumenta şi că TNB continuă să se îndepărteze totuşi de ceea ce ar trebui să fie, şi anume un for de promovare a culturii româneşti autentice (aşa cum sunt, de pildă, teatrele naţionale din Franţa pentru cultura franceză, dar şi alte teatre naţionale din lume), nu doar un importator şi reciclator al unor texte străine, ceea ce reprezintă, cam trist, marca ruşinoasă a unei culturi „mici”. Culturile mari îşi creează propriile produse (culturale sau tehnologice) pe care le lansează apoi internaţional, fără complexe de inferioritate provinciale. Radu Afrim este un model că acest lucru este 100% posibil, inclusiv pe scena mare a TNB. La fel şi Andrei Măjeri, care a montat cu brio un text românesc contemporan nou – Pata oarbă – la Teatrul Naţional din Novi Sad, imediat după pandemie. Dar ei şi alte foarte puţine nume reprezintă excepţia, nu regula.

Nici măcar Ziua Naţională nu a adus o piesă de teatru românească nouă (sau măcar veche), decembrie fiind luna care a găzduit o premieră despre istoria Angliei, nu a României, scrisă de un tânăr englez, şi tot o parabolă a luptei politice pentru putere (între două regine). Nu ar fi natural ca TNB să reflecte şi aspecte din istoria, recentă sau îndepărtată, a României, cu spectacole în care să investească la fel de mulţi bani ca în cele pe texte străine?

Teatrul Naţional Bucureşti (TNB) a fost înfiinţat în 1852 ca să susţină dramaturgia naţională, potrivit preşedintelui Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop. TNB este încă în interimat, dar, oricine va fi definitivat la conducere, ar trebui să adopte programe active de promovare a dramaturgiei româneşti contemporane, nu doar să se concentreze pe regizori cu scenarii proprii sau pe producţii de tip musical în colaborare cu terţi. Spectacole precum Exil de Alexandra Badea sau Gertrude de Radu F. Alexandru nu ar trebui să rămână o excepţie în repertoriul TNB. Este esenţial ca dramaturgii români să aibă oportunitatea de a-şi vedea lucrările montate pe una din scenele Naţionalului bucureştean, fără a fi necesar să se afirme mai întâi în teatre naţionale franceze sau să se remarce în politică. Şi nu doar producţii minime, cu buget redus, realizate la minimă rezistenţă doar pentru a fi bifate în programul managerial.

Piesa

În largul mării de Sławomir Mrożek, piesă reprezentativă pentru teatrul absurdului din secolul al XX-lea, este o parabolă despre lupta pentru putere şi supravieţuirea într-o lume machiavelică. Teatrul absurdului a fost revoluţionar în perioada postbelică şi are încă montări incendiare (vezi The Kings Exit pe Broadway cu un Geoffrey Rush absolut electric). Totuşi, în contextul contemporan, fără să minimalizăm valoarea istorică a operei, piesa lui Mrożek pare datată, atât în ceea ce priveşte tematica, cât şi în stilul dramatic.

Teatrul contemporan s-a îndepărtat de didacticismul simbolic, concentrându-se în schimb pe explorarea unor perspective noi, personale şi căutând o legătură emoţională mai profundă cu publicul, iar acest lucru se află în contrast cu stilul rece şi distanţat al lui Mrożek. Deşi temele piesei În largul mării sunt perene şi sunt tratate cu umor absurd, ele sunt abordate într-un mod generalizant şi schematic. În teatrul contemporan, publicul caută personaje mai complexe, cu trăsături nuanţate, capabile să exprime conflicte interioare şi contradicţii. De asemenea, teatrul modern îşi asumă riscul de a explora teme politice şi sociale cu un limbaj mai ancorat în realitate, adesea renunţând la metaforele rigide în favoarea unui realism critic sau a unui simbolism subtil. Alegoria evidentă din În largul mării se adresează unui public deja ultra familiarizat (ba chiar asaltat din toate părţile) de ideea că puterea corupe şi că politicul şi umanul sunt influenţate de interese individuale cinice.

În ceea ce priveşte stilul, dialogul lui Mrożek este eficient în a susţine absurdul situaţiei, reflectând o construcţie teatrală specifică mijlocului secolului al XX-lea. Replicile sunt scurte, intenţionat artificiale şi urmăresc mai mult să susţină ideea alegorică decât să dezvolte dinamica interioară a personajelor. În contrast, teatrul contemporan tinde să favorizeze dialogurile organice, care recreează fluiditatea vorbirii reale sau, dimpotrivă, experimentează cu limbajul pentru a explora subiectivitatea personajelor. De aceea, dialogurile din În largul mării pot părea un pic teatrale în sensul depăşit al cuvântului.

Spectacolul

Dincolo de aceste consideraţii, Felix Alexa a realizat un remake reuşit şi foarte atrăgător vizual. Cu o regie de o precizie matematică, dar nu lipsită de poezie, datorită decorului superb semnat de Ştefan Caragiu şi al costumelor elegante ale Lilianei Cenean, avem un remake Mrożek mai inspirat decât cel realizat relativ recent de Tompa Gábor cu spectacolul Tango (tot la TNB). 

Felix Alexa a combinat cu măiestrie estetică specifică teatrului absurdului (caracterizată prin decor minimalist şi situaţii statice, focalizate exclusiv pe discurs) cu estetica teatrului contemporan (care îmbină elemente multimedia şi explorează spaţiul teatral dincolo de convenţiile clasice). Această fuziune între clasic şi modern creează un spectacol rafinat, care adânceşte impactul poveştii şi o face mai pe stilul publicului de astăzi, fără a sacrifica autenticitatea absurdului mrożekian.

Cum intrăm în sală, suntem martorii unui cer amplu, spectaculos (video design: Constantin Şimon), reflectat într-o mare de aburi, pe care o plută îi poartă cei trei naufragiaţi, în derivă, sub cerul liber. În mod absurd, cei trei poartă cămăşi albe scrobite şi haine de epocă bine călcate, completate de o recuzită la fel de improbabilă, toate pe o plută reală, sugerând că marea este, de fapt, un substitut simbolic al vieţii politice.

Distribuţia susţine cu eficienţă viziunea regizorală. Victoria Dicu, în rolul naufragiatului gras, creează un travesti grotesc, a cărui lăcomie, duplicitate şi cinism devin motorul întregii intrigi. Cu o interpretare care stârneşte un sentiment de repulsie, compoziţia lui Dicu sugerează o figură aproape monstruoasă (purcăretiană), echilibrând perfect grotescul cu umorul absurd. Personajul său este detestabil, întrucât subliniază suma defectelor naturii umane.

Şerban Pavlu, împrumutat de la Teatrul „Bulandra”, în rolul naufragiatului mijlociu, completează acest tablou al luptei acerbe de putere şi supravieţuire, creionând cu talentul cu care ne-a obişnuit un personaj manipulator, calculat şi slugarnic.

Emilian Mârnea, în rolul naufragiatului mic, oferă singura interpretare a fragilităţii şi vulnerabilităţii umane, singurul suflu cald în această construcţie dramatică destul de nihilistă.

Două apariţii scurte, dar de mare efect sunt cele ale lui Eduard Cîrlan (poştaşul, o prezenţă absurdă, care adânceşte simbolismul piesei) şi ale lui Andrei Finţi (care joacă rolul lacheului într-un scaun cu rotile). Apariţiile lor bruşte din „aburii mării” sunt momente teatrale de respiro care sparg tensiunea luptei de supravieţuire, aducând o doză de umor ce contrastează cu dramatismul piesei.

Este un spectacol puternic, intens, care se urmăreşte cu multă plăcere. Desigur, un alt regizor ar fi putut oferi un comentariu contemporan al ideilor lui Mrożek, dar Felix Alexa a oferit o viziune clasică şi concisă. Un ultim gând: atunci când un spectacol foarte bun nu aduce totuşi nimic nou, ci doar un omagiu unui autor străin deja prezentat recent de un alt regizor, la acelaşi teatru, cheltuirea a zeci de mii de euro de la buget care ar fi putut lansa un dramaturg român pare oarecum superfluă şi lipsită de suflet. De aceea, s-a ajuns la protestele majore de stradă pe care le avem.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Florin Ghioca, TNB)

În largul mării