PUNCTELE DE VEDERE PRIVESC DIN UMBRĂ

Autor: Nicolae Havriliuc
Teatru, Editura Andreas Print, 2021

Reputat cronicar dramatic, consacrat de prestigioasa revistă „Teatrul azi”, colaborator şi la publicaţiile „Actualitatea literară”, „Pro Saeculum”, „Bucovina literară”, dar şi la cele editate de noi în ultimii ani, „Ciripit de păsărele” şi „Rinocerul”, domnul Nicolae Havriliuc merită mai mult decât i se oferă ca dramaturg contem-poran, membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Bucureşti – Dramaturgie şi al UNITER, ştiut fiind că, din păcate, teatrele noastre cer cronici, dar nu şi piese, turnul de fildeş fiind mai înalt în zona secretariatelor literare ce au chiar alură de cetăţi medievale inexpugnabile care îşi deschid rarisim porţile cavalerilor tristei noastre dramaturgii.

Scriitor cu operă variată – proză, eseuri, poezii, roman, teatru şi cronică dramatică –, domnul Nicolae Havriliuc contabilizează 12 volume publicate în ultimii 20 de ani: Privelişti şi zări ‒ eseuri (Ed. Verus, 2001), Haiku ‒ poezii (Ed. Verus, 2002), Rostiri prealabile (Ed. Verus, 2002), Alternanţă la cer ‒ teatru (Ed. Verus, 2004), Imperfecţiunea evenimentului (ediţia a II-a, Ed. Verus, 2004), Stela Caraman ‒ studiu monografic (Ed. Arc 2000, 2005), Mircea Streinul. Omul şi opera ‒ studiu monografic (Ed. Arc 2000, 2006), Secol vinovat (Ed. Verus, 2006), Pentru clopot şi surdină ‒ poezii (ediţia a II-a, Ed. Tracus Arte, 2009), Măştile reglabile ‒ teatru (Ed. Tracus Arte, 2009), Joc la vedere ‒ teatru (Ed. Tracus Arte, 2011) şi Staţionări în cadru şi alte povestiri ‒ proză scurtă (Ed. Andreas Print, 2021), anul trecut recidivând cu un volum de teatru intitulat livresc Punctele de vedere privesc din umbră, publicat la Ed. Andreas Print. Cu toate acestea, cum e posibil ca niciun teatru să nu joace nicio piesă de-a lui Nicolae Havriliuc?

Dramaturgia sa este un amestec de realism confesiv şi de absurd în cantităţi egale, având la bază un hibrid de influenţe livreşti pe care reputatul cronicar de teatru le condensează original şi a cărui ambiţie de a fi recunoscut ca dramaturg este cu totul îndreptăţită, fiind  bine  ancorat  în  lumea  teatrului clasic, iar evoluţia acţiunii fiind aşezată pe multe puncte ale teatrului absurd, cu preponderenţă pe absurdul ionescian, aşa cum se relevă în prima piesă a volumului, Luna, dimpotrivă…, „scene vesele şi triste într-un act cu prolog, cu două personaje şi câteva voci”. Se pare că dramaturgul nu are curajul să treacă la trei acte, cantonându-se într-unul singur, putând fi suspectat de o anumită influenţă maziliană prin faptul că preia într-un anumit fel „Proştii sub clar de lună”. De fapt, dramaturgul mărturiseşte prin drumeţul care parcurge piesa că aceasta nu e propriu-zis o poveste, pentru că nu are început şi sfârşit. E parte dintr-un întreg… „un fragment care a ajuns aşa până la mine”, dar şi fragmentul are farmecul său. Cred că aici este cheia domnului Havriliuc de a deschide uşi pentru a pătrunde în interioare umane, care sunt şi româneşti, şi universale, şi să aducă un pic de nou pentru „o vechitură oarbă”. De la înălţimea unui bloc personajele urmăresc cu atenţie lumea care trece pe sub balcoane. Există un cortegiu viu, dar şi funerar şi o etalare a adevărurilor pe care autorul vrea să le deconspire. Există cheflii, femei normale, chiar prea diurne, locatari mascaţi şi nemascaţi, doamne, voci, manechine şi replica aceea că „unele nu sunt pe înţelesul lui”, există şi un basm popular, lumea fiind făcută aşa ca „unii să profite şi alţii să tragă”. Concluzia este că teatrul reprezintă o cutie goală unde, ca să funcţioneze jocul, se pune „ceva”.

În volum mai sunt adăugate, în acelaşi stil hibrid, „scene cu adaos de comedie în două părţi, cu patru personaje” intitulate Ah, saltimbancii!, piesă care se petrece în faţa unei porţi de intrare în târgul de la marginea urbei X, prin care s-au oprit trei plimbăreţi prin lume. E o continuare a drumeţiilor din prima piesă, epicul fiind mai dezvoltat şi mai concentrat.

Călătoria domnului Havriliuc pe tărâmul dramaturgiei originale continuă cu o „comedie în două tablouri şi un epilog” prin care ne anunţă un adevăr cunoscut, acela că există Un tren pentru fiecare dintre noi. Apar călători, femei ciudate şi o atmosferă oarecum bizară care şi-a dovedit teatra-litatea cu ocazia unui spectacol-lectură cu titlul Un renghi de plăcere, desfăşurat la Clubul Drama-turgilor al Uniunii Scriitorilor de la Institutul Cultural Român în data de 28 noiembrie 2016, din distribuţie făcând parte actori binecunoscuţi: Mihaela Teleoacă, George Grigore şi Radu Zetu de la Teatrul de Comedie, Mihai Niculescu, Sonia Neagu şi, surpriza-surprizelor, dramaturgul Horia Gârbea transformat de bună voie şi nesilit de nimeni în actor profesionist, regia fiind semnată de actorul şi dramaturgul Candid Stoica.

Piesa care dă şi titlul volumului, Punctele de vedere privesc din umbră, reprezintă, de fapt, chintesenţa teatrului acestui om de teatru, fiind o formulare de paradox urmată de o ezitare în valoarea acestuia prin propunerea unui alt titlu, Doar suntem oameni, ceea ce nu reprezintă niciun fel de noutate.

Dramaturgul îmbină literatura cu teatralitatea, oralitatea cu clasicitatea, prudenţa cu curajul dramatic, visând la „teatrul cel bun, adevărat, nu copii după natură, ci prelungiri ale naturii”, cum constată Mircea Ghiţulescu, şi „creează o structură originală incitantă, cu o durabilitate nobilă care exprimă deriziunea existenţei într-o cuprindere de înţelesuri şi înţelegere”, textele sale „fiind inedite şi cuprinzând adâncimi ale umorului”, cum conclu-zionează Alexa Visarion. În umbra dramaturgului ecranat deocamdată de criticul dramatic, piesele domnului Havriliuc sunt punctele de vedere care ne privesc cu decenţă şi prudenţă, cu eleganţă literară şi prestanţă deopotrivă, teatrul său fiind solid şi original, românesc şi contemporan, omenesc şi pe alocuri burlesc, cu destule atuuri literare şi drama-tice, calităţi demne pentru a fi transformate în spectacole.

Autor: Nicolae Havriliuc
Teatru, Editura Andreas Print, 2021