În cea de a treia zi a Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, ediţia a 28-a, Teatrul „Alexie Mateevici” din Chişinău a prezentat piesa Artă de Yasmina Reza, în regia lui Slava Sambriş. Mi s-a părut unul dintre cele mai importante spectacole din festival şi mă bucur că l-am putut vedea aici, la Piteşti. De ce? Mai întâi, din considerente – să zicem – de strategie managerială: programarea lui (alături de Más o menos) păstrează caracterul de internaţional al festivalului, dar demonstrează şi continuitatea spaţiului teatral românesc, până la Nistru. Apoi, pentru că Yasmina Reza este una dintre cele mai jucate, mai ecranizate şi mai premiate autoare contemporane. Dar mai ales pentru curajoasa schimbare de sex: trecerea în genul feminin a piesei, trioul masculin Serge – Marc – Yvan devenind în citirea chişinăuană un trio feminin Françoise – Paula – Catherine. De fapt, se face o rocadă: personajele feminine care nu apar (partenere de viaţă, iubite, logodnice), dar despre care vorbesc personajele masculine în piesa Yasminei Reza, iau locul personajelor masculine. Iar personajele masculine sunt – în versiunea chişinăuană – personaje retrogradate, care nu apar pe scenă, dar despre care se vorbeşte… S-a dovedit că se poate şi aşa. Şi încă foarte bine!
Yasmina Reza scrie – încă o dată – despre jocurile (şi limitele) prieteniei şi efectele neaşteptate (şi nedorite) ale unor întâmplări nefericite, despre sentimentele ameninţate de mici neglijenţe de evaluare şi vorbire. Regizorul Slava Sambriş răstoarnă cadrul fixat de rutina seculară conform căruia acele minunate fiinţe mai delicate şi mai superficiale – femeile – sunt mai înclinate spre flecăreli şi frivolităţi şi mai puţin dispuse să se bată (fizic!) pentru înalte principii estetice. Regizorul Slava Sambriş (presupun cu voie de la autoare!) a feminizat complet distribuţia, aşa că teatrul chişinăuan prezintă în locul celor trei prieteni bărbaţi trei femei prietene de mai mult de 15 ani. Avem pantaloni unisex, cămăşi unisex, pantofi de sport unisex, ba chiar şi trupuri unisex. Aşa că – de ce nu? – şi o piesă cu personaje interşanjabile unisex.
În versiunea lui Slava Sambriş, Serge, care a cumpărat un tablou alb (cu 35.000 de euro… mă rog, piesa este din 1994, deci datând de pe vremea francilor, dar oricum tot mulţi bani erau!), a devenit Françoise, Marc este acum Paula („intelectuala care demolează modernitatea, cu o aroganţă stupefiantă”), Yvan s-a tranformat în Catherine, cea care lucrează la o papetărie după ce a lucrat „în textile”. Aşadar, Françoise (şi nu Serge!) este noua şi fericita proprietară a unui curios şi scump tablou despre care doar un nepriceput în domeniul artei ar putea pretinde că este un ciudat tablou alb pe alb. De fapt, dacă te concentrezi, mai poţi zări nişte liniuţe subţirele… tot albe!
Până la urmă – vorba unui mare istoric –, achiziţionarea unui ciudat tablou a fost ocazia, iar nu cauza ieşirii la iveală a unor nemulţumiri mocnite, acumulate în cei 15 ani de prietenie (destul de) trainică, dacă poate rezista cataclismului creat de achiziţionarea unui „căcat de tablou alb pe alb”. Iar piatra de încercare a rezistenţei prieteniei este chiar „căcatul de tablou alb pe alb”.
Păruiala verbală ca preludiu… al păruielii fizice
Pe cât am văzut până acum, mai rar o piesă a Yasminei Reza fără ceva violenţă măcar verbală, dacă nu şi o chelfăneală mai aprofundată (să ne amintim de Zeul carnagiului!), adică soldată cu ceva urme fizice: mai o vânătaie, mai o zgârietură, mai o contuzie, mai o ureche maltratată, mai o b(l)uză ruptă, mai nişte copci, oricum ceva care să amintească – măcar o vreme – evenimentele… Cearta susţinută şi amplificată ca ton şi argumentaţie n-are cum să nu deraieze în bătaie. Dar puţină violenţă nu strică, mai pune puţin piper peste intriga (şi iubirea) care pot intra într-o zonă anostă. Iar într-o piesă cu intelectuali, un pic de snobism, de desconsiderare a capacităţilor celorlalţi de pricepere a artei este de bonton. Aici se înscriu foarte bine ambele personaje intelectuale, atât Françoise, cât şi Paula, care se acuză reciproc de incapacitatea de înţelegere a artei ultramoderne. Paula ridică nivelul conceptual al discuţiei cu o întrebare legitimă: „Cum, ai dat 35.000 pe căcatul ăsta?!”. „Se vede că n-ai organ pentru arta asta, dar dacă n-o pricepi, n-o demola”, îi răspunde Françoise… şi o mai şi acuză că este o „arogantă inamică a modernităţii”.
Catherine e singura pe care parcă nu o interesează preţul (şi valoarea reală a) tabloului alb pe alb; ea e îngrijorată doar de fapte din lumea reală, de exemplu, de cum să pună la punct ultimele detalii ale propriei şi apropiatei nunţi, cum să le împace pe cele două soacre, propria mamă cu propriul tată, cum să arate invitaţiile şi alte asemenea. Mai puţin pretenţioasă, mai terre à terre, cum s-ar spune în oraşul-lumină, Catherine e convinsă că până şi viitoarea soacră (cu care, de altfel, se înţelege minunat) crede despre ea că este „o fată care a sărit dintr-un job ca vai de el în alt job ca vai de el”. Ea recunoaşte standingul cultural mai înalt al prietenelor, ea fiind o tipă tolerantă. Numai că până şi toleranţa e rău văzută câteodată: „Şi nu te mai da peste cap să aplanezi orice! De unde-ţi vine nevoia asta de a face pe marele împăciuitor al speciei umane?”. Da, este o tipă tolerantă, ceea ce, în materie de relaţii umane – crede Paula –, e „defectul suprem”. Pentru că – argumentaţia curge – se poate crede că „e tolerantă fiindcă o doare undeva… şi dacă tolerează cumpărarea unui căcat alb înseamnă că o doare undeva de Françoise”. În materie de evaluare a artei, Catherine recunoaşte: „Nu m-a dat pe spate… dar nici nu mi s-a părut execrabil tabloul ăsta”… La care demolatoarea Paula replică: „Normal. Nu poate să ţi se pară execrabil ceva ce nu se vede, nimicul nu e execrabil!”.
Ce e clar este că „de-acum, Françoise face parte din aristocraţia connaîsseur-ilor sau aşa crede ea”, decretează Paula.
Când acumularea nemulţumirilor reciproce a făcut masa critică, dacă fitilul conflictului a fost amorsat, orice nepotrivire de vederi e un pretext bun pentru o ceartă serioasă. Şi un bun prilej pentru apărarea cu dinţii şi unghiile a unor puncte de vedere contradictorii în chestiuni absolut derizorii.
Mai ridică nivelul discuţiei dintre fete citarea lui Seneca şi a lui Paul Valéry. „Seneca – Despre viaţa fericită, asta ne cam trebuie tuturor”, opera fiind citată şi etichetată ca o capodoperă, chiar înainte de a fi citită. Luate de val, Françoise şi Paula se contrează pe chestiuni care, dacă nu ar fi tranşate cumva, sigur s-ar opri rotaţia Pământului… Cum ar fi „dacă te doare sau nu în cur de ce zice Paul Valéry sau de achiziţionarea căcatului ăluia”… (Pardon: a tabloului aceluia alb pe alb). Sau dacă tabloul ar trebui să fie înrămat sau neînrămat… Sau dacă atunci când defineşti pe cineva ca fiind „aparte”, asta este de bine sau de rău… Sau ce înseamnă un om al vremii sale? Dacă, după Catherine, „un om al vremii lui e un om care trăieşte în vremea sa”, după Françoise, „un om al vremii lui e un om despre care se va putea spune, peste douăzeci de ani, peste o sută de ani, că a fost reprezentativ pentru epoca lui”. E clar, poziţii greu de conciliat… Chiar şi de neutra Catherine care trece de două ori pe săptămână pe la psiholog „cu numai 70 de euro şedinţa şi cu banii jos, că nu poţi să plăteşti cu cardul. Freud a zis că trebuie să simţi cum ţi se scurg banii din mână!”. Într-adevăr, tareeee!
Controversele curg, de fapt, mai toată piesa este o ceartă punctată de înţepături şi ironii, pe ton mai scăzut sau mai ridicat, zeflemisirea continuă a preopinentei este sportul practicat de „fetele cu studii”. Françoise crede (şi susţine cu tărie) că Paula şi iubitul ei, Marc, sunt un cuplu aberant… „un cuplu de fosile antimoderniste”. Motiv suprasuficient pentru a începe păruiala scurtă, dar intensă… Paula sare la Françoise, dar cea care se resimte mai mult este Catherine (ce să-i faci, pierderi colaterale?!), lovită din greşeală când încerca să le despartă pe intelectuale. O păruială pornită din nimic, de la oarecare diferenţe de opinii şi ironii prost plasate. Şi bruftuluită, şi lovită (din greşeală, dar…), Catherine are tot dreptul să întrebe: „Ce s-a-ntâmplat cu voi? Ceva trebuie să se fi-ntâmplat, dac-aţi ajuns în halu’ ăsta de demenţă! Sunteţi complet anormale amândouă! Două fete normale care, brusc, au înnebunit de tot!”.
Poate că şi Paula are dreptate: „Prietenii trebuie tot timpul supravegheaţi. Altfel, se duc… Uită-te la amărâta asta de Catherine, care ne delecta cu comportamentul său dezaxat şi pe care am lăsat-o s-ajungă ce? O papetăristă fricoasă… şi-n curând şi măritată… O fată care ne-a adus unicitatea sa şi care acum face eforturi disperate să scape de ea, s-o şteargă cu guma…”. Până la urmă – aşa cum se mai întâmplă –, neutra şi inofensiva Catherine e acuzată că după ce că „le-a f… seara”, prin neimplicare mai generează condiţiile pentru conflict. Paula îi aruncă în faţă: „Tu eşti vocea raţiunii?… Tonul ăsta insipid şi subaltern cu care ne tot susuri în urechi dulcegării şi sentimentalisme răsuflate… e insuportabil! Ai toate motivele să plângi, te măriţi cu un ratat şi tocmai îţi pierzi prietenii pe care-i considerai veşnici…”.
Dar „după o încăierare bună, vezi lucrurile mai clar” (spunea personajul lui John Wayne din Hatari), aşa că după ce-şi linge rănile şi-şi aranjează ţinuta de doamnă intelectuală, în faţa perspectivei de a rămâne fără prietenele de cursă lungă (cu unele lipsuri, ca orice fiinţă umană), Françoise se decide să sacrifice tabloul alb. Şi fapta care cu doar câteva minute în urmă i s-ar fi părut un sacrilegiu – fircălirea tabloului alb cu markerul albastru – acum o acceptă ca pe o ofrandă pe altarul prieteniei… (Poate chiar) pe principiul cel mai deştept cedează, Françoise face nu o concesie, ci un veritabil sacrificiu. Un sacrificiu a cărui valoare prietenele sale o înţeleg de aceea în final, după o operaţie de curăţire/ spălare, care, judecând după uneltele folosite, seamănă nu atât cu o restaurare, cât cu o operaţie de zugrăvire a unui perete. Tabloul măzgălit redevine cum a fost la achiziţie: alb pe alb…
Aflăm cum se termină gâlceava intelectuală tot de la Catherine: „După ce, printr-un gest absolut nebunesc, Françoise i-a dovedit Paulei că ţine mai mult la ea decât la tablou, ne-am dus să mâncăm… Şi după masă, Françoise şi Paula au hotărât să încerce să reconstruiască o relaţie distrusă de cuvintele şi de faptele de mai înainte. Şi, la un moment dat, una dintre noi a folosit expresia 《perioadă de încercare》, iar eu am izbucnit în lacrimi… Expresia asta, 《perioadă de încercare》, aplicată prieteniei noastre, a declanşat în mine un cutremur incontrolabil şi absurd. De fapt, nu mai suport niciun fel de discurs raţional, nimic din toate câte s-au făcut pe lume, din tot ce-i frumos şi măreţ pe lumea asta, nimic nu s-a născut dintr-un discurs raţional”. (Chiar, ce atâta raţional, uite unde ne-a adus!)
Desigur că o perioadă de încercare poate fi bună în orice domeniu (pe vremuri exista şi căsătoria de probă de câteva luni), chiar şi în dragoste (poate vă amintiţi filmul lui George Roy Hill, Period of Adjustment, cu Jane Fonda….). Că doar nu degeaba s-a inventat rodajul (nu doar) pentru maşini.
Distribuţia este foarte echilibrată, pe două talere ale balanţei sunt cele două „fete cu studii”, Paula, interpretată de Giasti Sirah, într-un rol de arbitru de artă neîncrezător şi foarte puţin dispus la concesii, şi Françoise, noua colecţionară capabilă de sacrificii în numele prieteniei, interpretată de Cătălina Budu. Diana Boşcov, în rolul Catherinei, care a trecut de la textile la papetărie, în curând mireasă, dar care trece şi – bisăptămânal – pe la psihanalist (viaţa e solicitantă!), încearcă, în general cu succes, să menţină pe apă corabia prieteniei. Şi să nu uităm două momente de recital ale Catherinei – Boşcov când „şi-a vomitat toate nefericirile casnice”. Trei personaje feminine puternice cărora le dau viaţă trei tinere actriţe talentate, antrena(n)te şi – foarte grav! – şi frumoase!
Decorul semnat de Alina Perju, adică interioare – (aproape) şablon ale clasei medii, (spre) înalte ale societăţii franceze din anul creaţiei, adică 1994, reprezintă un spaţiu aerisit, adică mobilier puţin, cărţi deloc, un vas cu (sau fără) flori… şi cam atât. Cele trei prietene sunt parizience elegante, îmbrăcate tot de scenografa Alina Perju, care le pune în valoare calităţile fizice, supleţea discret subliniată, fără ostentaţie, fără accesorii care nu-şi au rostul în ţinuta casual (ei, am zis-o precum prezentatoarele de modă!).
Regia cât se poate de neutră şi de neinvazivă cred că a trebuit să mai tempereze elanul confruntărilor de pe scenă, confruntări la care personajele sunt efectiv asmuţite şi de text, dar şi de didascalii. E clar, nu i-a fost deloc uşor regizorului Slava Sambriş, dar a ieşit un spectacol bine închegat, dinamic, un spectacol care ţine în priză publicul. Spectacolul care se joacă de ceva timp (premiera a fost în octombrie 2023) e proaspăt, jucat cu plăcere şi dăruire de cele trei actriţe care au intrat în comuniune de trăiri cu publicul cucerit de farmecul şi pasiunea aduse pe scenă în realizarea rolurilor. Într-adevăr, cele trei actriţe venite de la Chişinău au pus nu numai multă ştiinţă a jocului, ci şi multă pasiune, mult suflet. Şi tot trupul… mai ales în scena cu păruiala! Pentru că bătaia (păruiala) feminină a fost/ părut atât de reală, încât, dacă n-aveam telefonul închis (ce să fac, sunt un spectator disciplinat?!), sunam la Poliţie şi Salvare…
Ar mai fi de remarcat traducerea foarte bună a Violetei-Cornelia Popa şi producţia lui Ion Cataraga. Producătorul spectacolului, Teatrul „Alexie Mateevici” din oraşul cu fete frumoase, Chişinău, este de felicitat şi de aşteptat la o nouă întâlnire.
Ar fi interesant de cunoscut că – poate, zic – Yasmina Reza (evreică-franţuzoaică cu aport de sânge şi background cultural rusesc, iranian şi unguresc) cunoştea povestea unei serii de tablouri alb pe alb semnate de rusul Kazimir Malevich şi realizate între 1916 şi 1918. Pânze (cam de 80 x 80 cm) în care pe un fond alb era reprezentat un pătrat tot alb situat asimetric faţă de centrul tabloului, în aşa fel încât să sugereze mişcarea, disoluţia, contopirea cu infinitul, înotul spre un abis alb… Aparţinând mişcării constructiviste, un tablou din serie, intitulat (aproximativ) Compoziţie suprematistă: alb pe alb, este ceva care după revoluţia din noiembrie 1917 reprezenta mai mult un mesaj politic decât unul plastic. Şi poate fi văzut la MOMA (Museum Of Modern Art) din New York…
Includerea spectacolului chişinăuan Artă într-un festival ce are ca temă Fragilitatea este pe deplin justificată, având în vedere fragilitatea sentimentului prieteniei gata să se spargă când vine în coliziune cu soliditatea (sau scorţoşenia) criteriilor estetice (fie acestea chiar recent adjudecate!). Păi – nu-i aşa? –, la o prietenă mai poţi renunţa, dar la un criteriu, ba!
Artă de Yasmina Reza este încă o „tragedie haioasă”, cum au fost catalogate piesele sale, piese care de mai bine de trei decenii se joacă în toată lumea în vreo 40 de limbi, care au fost ecranizate, analizate, au ajuns obiect de studiu lângă Shakespeare, Goldoni, Moliѐre…
Există deja multe studii şi doctorate despre opera Yasminei Reza (am găsit şi o lucrare despre deosebirile de traducere între engleza englezească şi engleza yankee), opera sa este studiată în multe şcoli de teatru. Pe lângă tehnica teatrală, modul în care concepe motorul piesei şi cum îi furnizează combustibil ca să funcţioneze cu diverse viteze, este analizat limbajul său contemporan, întrebuinţat în mod obişnuit şi firesc, chiar cu unele (mici) stridenţe.
Cronică de Cristian SABĂU, scriitor, jurnalist
(Foto: Cristian Sabău)
Artă
de Yasmina Reza
Traducerea: Violeta-Cornelia Popa
Regia artistică, dramatizarea şi light design: Slava Sambriş
Scenografia şi costumele: Alina Perju
Şef producţie: Ion Cataraga
Distribuţia:
Catherine – Diana Boşcov
Paula – Giasti Sirah
Francoise – Cătălina Budu
Producător: Teatrul „Alexie Mateevici” Chişinău (Republica Moldova)
Data premierei: 13 octombrie 2023
Spectacol vizionat duminică, 11 mai 2025, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, de la Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
