DECAMERONUL nazificat la Teatrul Dramaturgilor Români

Multiplu erotism tragicomic

0
438

Conform Wikipedia, Decameronul (în italiană Il Decamerone, din greceşte: δεκα – zece şi εμερον – zile, subtitlu: Prencipe Galeotto) este o colecţie de o sută de nuvele scrise între 1349 şi 1353 de umanistul italian Giovanni Boccaccio (1313 – 1375). Este o operă alegorică, cunoscută pentru poveştile sale despre iubire, care apare sub toate aspectele sale, de la punctul de vedere erotic până la cel tragic. Dincolo de popularitatea sa, Decameronul rămâne un document important despre viaţa şi obiceiurile din Italia secolului al XIV-lea.

Într-un anumit fel de mine asumat, tragicomedia a început cu mine însumi. Dorind să nu ratez Decameronul în viziunea erotică a domnului Alexander Hausvater, am decis să plec la Teatrul Dramaturgilor Români ascunzând sub haină o sondă medicală creatoare de stres în preziua unei intervenţii chirurgicale. Ce-i în mână nu-i minciună. Cum să ratez un Hausvater despre care ştiam că va dezbrăca toţi actorii care interpretau cinci prizonieri ai naziştilor într-un lagăr de exterminare în masă?!

Domnul Hausvater, dacă nu e specialist în Caragiale sau noua dramaturgie românească (pe care o ignoră, deşi onorariile sunt în moneda naţională şi nu internaţională), este un specialist în transpunerea multiplelor scenarii în piese, unde este vorba despre cumplitul masacru din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, el ştiind foarte bine, ca şi noi, că mentalităţile xenofobe sunt repetitive şi extrem de periculoase. După ce s-a dezis puţin de preferinţele dramaturgice montând la Târgovişte o poveste incitantă despre Împărăteasa Chinei, atenţia domniei sale s-a îndreptat spre Decameron. De fapt, tot ce trăim noi în viaţă, indiferent de vârstă, de funcţie, de naţionalitate, este decameronic, relaţiile conjugale oficiale şi cele multe neoficiale conţin exact scene pe care şi cititorul, şi spectatorul şi le imaginează, dar pe care le şi trăiesc în intimitatea lor datorită instinctului reproductiv care obligă fiinţa să se împerecheze cu o alta din aceeaşi specie şi aleatoriu altfel. Ce a fost valabil în secolul al XIV-lea în timpul lui Boccaccio este perfect valabil şi în secolul XXI al războiului ucrainean. O întreagă literatură şi dramaturgie preia tema femeii care îşi dăruieşte trupul bărbatului fără limite şi care se întreabă dacă excesul de foliculină nu o îndreptăţeşte să calce strâmb din aceleaşi motive biologice şi o dezvoltă după chipul şi criteriile autorilor. Femeia este centrul universului masculin şi maternal. Chiar şi atunci când este încarcerată în haine preoţeşti, instinctul pe care i l-a dat Dumnezeu depăşeşte rezistenţa de a fi credincioasă bărbatului.

Textul este minunat scris şi de o actualitate tulburătoare, anatomică, geografică, psihologică, evocând unele spaţii italieneşti, Florenţa, Veneţia, Roma şi multe alte orăşele, şi Marea Mediterană pe care circulă corăbiile cu pânze unde femeia este iarăşi un pasager extrem de important. De aceea, nimic nu sună retro sau expirat.

Maestru în lucrul cu actorii, domnul Hausvater declanşează o adevărată cruciadă împotriva mediocrităţilor regizorale care nu ştiu sau nu pot să meargă în esenţa lucrului şi se mulţumesc cu jumătăţi de măsură, cu sferturi de comic sau de tragic.

Scenariul imaginează, aşadar, un mic Auschwitz ce conţine ultimii supravieţuitori care sunt actori şi care sunt obligaţi şi manipulaţi de un comandant aşa-zis invizibil care s-a plictisit de moarte şi vrea să se distreze într-un mod original, şi anume să pună actorii la muncă scenică înainte de a-i gaza. O voce sinistră se aude din off care face apeluri deţinuţilor ce poartă numere şi nu nume; aceeaşi voce comandă ca la restaurant textele dorite şi ca domnul Becali intervine în întregul regulament intern al echipei, solicitând schimbări. Urmărim aprofundări tragicomice şi, bineînţeles, sex în toate poziţiile, inclusiv cele homosexuale… E o luptă de supravieţuire prin artă şi, totodată, o frenezie a jocului nu de-a vacanţa, ci de-a moartea care pândeşte la uşă. Am fost ca turist antinazist în crematoriul din Auschwitz şi ştiu cum au stat lucrurile. Ce m-a impresionat cel mai tare a fost faptul că victimele erau dezbrăcate la pielea goală, inoculându-se ideea că sunt trimise la baie, dar în loc de apă curgea gazul ucigaş, iar pereţii şi tavanele poartă şi astăzi urmele unghiilor acestor victime în disperarea lor de a se salva.

Această îmbinare scenico-temporală între secolul al XIV-lea şi secolul XXI este osatura întregului spectacol tulburător, în ciuda faptului că problemele Holocaustului sunt intens difuzate şi cunoscute de public.

Actorii sunt literalmente presaţi şi dresaţi ca nişte animale de circ sub ameninţarea biciului morţii de a face tot ce li se ordonă. Regizorul este crud cu actorii şi-i împinge să îşi depăşească limitele până într-acolo încât să joace cu naturaleţe, şi îmbrăcaţi, şi dezbrăcaţi, un text foarte stufos, extrem de pitoresc, care relevă lumea medievală occidentală, un text construit pe naraţiune în cadrul naraţiunii, pe comic în cadrul tragicului, pe bun-simţ şi trăiri interioare de foarte mare profunzime.

Din toată distribuţia nu o cunoşteam decât pe doamna Ioana Calotă care este un rezervor ce adună resurse artistice inepuizabile, cu o capacitate de memorare şi de redare extrem de nuanţată a unei imense cantităţi de cuvinte pe care automat le transformă în joc. La toate aceste virtuţi se adaugă şi acrobaţia sexului în diferite ipostaze fără nicio notă de vulgaritate.

Actriţa numărul 2, doamna Claudia Vasile, din tânăra generaţie, înaltă, zveltă şi expresivă, realizează, de asemenea, un tur de forţă. Sensibilă şi pătimaşă, actriţa se supune destinului în cavalcada de momente ce par a fi inspirate din conspiraţia iadului.

Nu se pot face departajări de merit între actorii Ioan Paraschiv, Radu Catană şi Ştefan Liţă (de care eu cel puţin nu am auzit niciodată), diferiţi ca tip uman, supuşi unor ipostaze animalice, care integrează multe personaje disipate în decursul naraţiunii cu mult talent şi forţă de expresie.

Scenografia doamnei Mirela Trăistaru este simplă şi esenţializată, expresivă şi tragică, subordonată spaţiului scenic existent, care cuprinde câţiva stâlpi înfipţi în pământ, înconjuraţi de sârmă ghimpată şi nimic mai mult.

De data aceasta, talentata Ioana Colceag nu a avut multe bătăi de cap în materie de costume, care sunt ale unor deţinuţi uniformizaţi.

Compoziţiile şi orchestraţia muzicală (Lucian Maxim) sunt acordate fin la timpul şi locul acţiunii.

Se pare că proiectul domnului Hausvater este unul mai vechi şi care n-a avut norocul de a se întrupa scenic decât la Teatrul Dramaturgilor, care merge pe repede înainte, ceea ce este bine spre foarte bine.

Nu ştiu care a fost reacţia publicului faţă de acest spectacol, eu fiind focusat pe propriul meu spectacol spitalicesc în această perioadă. Politicul se îmbină cu eroticul exagerat împins dincolo de ultima limită, care poate plăcea unora şi displăcea altora. Expunerea organelor masculine ale celor trei artişti unui public pudibond poate crea o isterie sau, dimpotrivă, o plăcere perversă; în orice caz, era limpede ca lumina zilei că ei se duceau la gazificare indiferent de cât de îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi erau. Numai artiştii pot dezvălui proba de foc prin care au trecut sub biciul de diavol al regizorului.

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: teatruldramaturgilor.ro)

 

DECAMERON 135666

Un spectacol de Alexander Hausvater

Distribuţia: Ioana Calotă, Radu Catană, Ioan Paraschiv, Ştefan Liţă, Claudia Vasile

Scenografia: Mirela Trăistaru

Asistent scenografie: Miruna Rădulescu

Costume: Ioana Colceag

Orchestraţie muzicală: Lucian Maxim

Asistent regie: Denisa Mikes

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments