Un spectacol deosebit, modern, pentru toate vârstele și pentru anul 2023 este Solaris, care a avut recent premiera la Teatrul Excelsior din București și pe care l-am văzut înainte de Paște. Este o dramatizare după romanul S.F. omonim al lui Stanisław Lem publicat în 1961, excelent (re)scrisă de dramaturgul scoțian David Grieg în 2019, care a beneficiat și de inspirația a două ecranizări celebre, una realizată de Tarkovski în 1972 și una de Steven Soderbergh în 2002, cu George Clooney în rolul principal al comandantului. Textul dramatic are la bază traducerea și adaptarea reușită a lui Andrei Dósa.
Solaris este povestea alegorică a unei planete virgine, sentiente, pe care o stație spațială formată din 3 astronauți încearcă să o descifreze, cu speranța să o colonizeze. Dramatizarea lui Grieg face schimbări îndrăznețe de stil, intrigă și personaje, pentru a adapta cât mai bine povestea pentru scenă, unde totul se exprimă în cuvinte, nu în imagini. De asemenea, schimbă balanța de gen și o egalizează, oferindu-ne în locul echipei de astronauți exclusiv masculină din roman, 2 astronaute (Kelvin/Camelia Pintilie și Sartorius/Oana Predescu) și 2 astronauți (Snow/Mircea Alexandru Băluță și Gibarian/Florin Piersic Jr. în rolul fostului comandant decedat care apare doar în apariții video).
Kelvin, interpretată cu căldură și carismă de tânăra Camelia Pintilie, sosește pe o bază spațială care orbitează planeta Solaris pentru a-l schimba pe actualul comandant Gibarian (Florin Piersic Jr.), fostul ei mentor, care stătuse deja 2 ani în misiune. Este întâmpinată de un astronaut confuz, Snow (bine jucat de Mircea Alexandru Băluță), care o informează că Gibarian a murit. O astronaută mai taciturnă și hârșită cu viața, Sartorius (interpretată excelent și cu autoritate de Oana Predescu), îi explică că de la o vreme se petrec lucruri ciudate. Kelvin este omul care aduce suflet pe această enclavă aridă. Noua comandantă are de descifrat un mister din ce în ce mai complex și e ajutată în acest sens de destăinuirile video ale lui Gibarian, fostul comandant, interpretat cu șarmul caracteristic de Florin Piersic Jr. Acesta îi spune că planeta Solaris este sentientă și că încearcă să interacționeze cu noii veniți prin intermediul unor daruri din ce în ce mai complexe pe care le creează și care culminează cu emisari umani pe chipul și asemănarea unor persoane iubite și pierdute pe Terra.
În acest fel se întrupează Ray, fostul iubit înecat al lui Kelvin, superb interpretat de carismaticul Bogdan Nechifor, modern și firesc în rol. De asemenea, și fiica pierdută a lui Sartorius, o fetiță care, deși nu scoate niciun cuvânt, este deosebit de expresivă, în spiritul unui personaj din filmele lui Tarkovski, fiind interpretată cu multă siguranță de micuța Eva Maria Ghimpețeanu (respectiv Astrid Ghițescu și Greta Rădulescu în distribuții alternative).
Povestea de iubire dintre noul Ray, produs de planeta Solaris pe baza amintirilor astronautei, și tânăra Kelvin galvanizează întreg spectacolul și furnizează nu numai un set de întrebări profunde despre condiția umană și cea de specie colonizatoare a spațiului, dar și despre lupta dintre rațiunea omului de știință și pasiunile ascunse în inima lui. Fiecare dintre astronauți oferă un răspuns diferit la dilemele puse de piesă. Încet, încet Solaris devine o parabolă a unui univers imaterial (prefigurat de Platon și Kant) care îl precede pe cel material. Un vast ocean de conștiință din care se întrupează temporar toate ființele și obiectele materiale. În 1961, când a apărut romanul, aceasta era o idee filosofică veche, dar o ipoteză științifică de pionierat. În ziua de azi, această ipoteză e susținută de argumente din teoriile de fizică cuantică (și nu numai) în cărți precum The Field de Lynne Mctaggart (publicată în România sub titlul Câmpul. Căutarea forţei secrete a universului) și este prezentă des în artă.
Scenografia plastică a Oanei Micu (nominalizată la premiile UNITER anul acesta) recreează frumos universul stației orbitale, cu 3 spații de joc care se rotesc cu o turnantă (centrul stației, dormitorul lui Kelvin și un modul prin care personajele intră și ies de pe această stație). Foarte bune sunt și costumele, inspirate puțin din stilul Star Trek, dar fără exagerări. Video designul cu peisajele planetei Solaris realizat de Les Ateliers Nomad ar fi putut fi un pic mai spectaculos, dar susține meritoriu ideea spectacolului.
În ultima vreme am observat că unii regizorii nu reușesc să găsească întotdeauna „tonul” cel mai potrivit pentru piesele alese. Din dorința realizării unor „spectacole de artă”, fie le încarcă prea mult cu artificii regizorale (cum a fost cazul recent cu Craii de Curtea-Veche de la TNB), fie le dezbracă prea mult de inefabil (cum a fost cazul premierei Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals, tot la TNB) de data asta în spiritul unei contemporaneități prea dure și explicite.
Bobi Pricop a găsit cheia ideală pentru Solaris, evitând atât capcanele unei posibile aridități date de tematica S.F., cât și pe cele ale unui teatralism exagerat care ar fi putut să fie derivat din tematicile existențialiste explorate. Regia e realistă, într-un mod sobru și firesc care pune preț pe autenticitate. Un stil filmic la care spectatorii au vibrat la un nivel uman fundamental după cum a reieșit din ovațiile călduroase de la final. La reușita certă a acestei premiere a contribuit întreaga echipă talentată a Teatrului Excelsior din care s-a distins cuplul de neuitat, tinerii Camelia Pintilie și Bogdan Nechifor.
O călătorie fascinantă în univers și un spectacol care merită să fie descoperit.
Cronică de Alexandra Ares
