Trebuie să recunosc că la recenta Gală de premiere a Uniunii Scriitorilor (USR) pentru anul editorial 2022, m-am bucurat totuşi că s-a acordat din nou un premiu pentru cartea de dramaturgie. Ales dintre cei aleşi – eternul Horia Gârbea, şeful Filialei Bucureşti – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România, fost preşedinte al secţiei de Dramaturgie o bună perioadă, director de imagine şi comunicare al Uniunii Scriitorilor, mesager cultural în România şi pe mapamond (ca reprezentant al USR), nelipsit de la târguri şi evenimente, mereu în avioane şi la butoane, fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, fost director al Teatrului Dramaturgilor Români fondat de doamna primar general Gabriela Firea, la impulsul doamnei Lucia Verona cu care domnul Horia Gârbea traduce împreună din Shakespeare, organizează prânzurile dramaturgilor, campaniile electorale şi aşa mai departe.
Timp de 30 de ani am avut o colaborare destul de strânsă cu domnul Horia Gârbea, mai ales în zona jurnalistică şi oratorică la evenimente, deşi începutul a fost dificil. Au existat colaborări în zona de critică teatrală la revista Neuma, pe care o coordonează editorial şi care aparţine chiar doamnei din juriul care l-a premiat (alături de alţi colegi şi prieteni). Ce va fi cu piesele premiate şi nepremiate ale lui, ale mele, ale noastre va stabili posteritatea capricioasă.
Şi în 2023, Uniunea Scriitorilor a avut ce selecta. Printre cei trei nominalizaţi s-a regăsit şi scriitoarea româno-americană Alexandra Ares, fiica mea, publicată de regretatul Dumitru Radu Popescu la Editura Academiei cu opera sa dramatică Teatru românesc contemporan, carte care s-a bucurat de recomandările regizorilor Andrei Şerban şi Alexa Visarion, pe care niciun dramaturg român în viaţă din câte cunosc nu le are, recomandări de amplitudine şi nu de complezenţă.
Nu fac familism. După cum se ştie, nu formăm o gaşcă, ba dimpotrivă, suntem de multe ori adversari de opinie sau de alegeri. Alexandra Ares îndeplinea toate condiţiile, dar absolut toate, şi cele formale, şi cele esenţiale, pentru a primi acest premiu, dacă tot ne preocupă noile generaţii şi talentele feminine. Am fost mândru că juriul Uniunii Scriitorilor a sesizat acest lucru şi i-a selecţionat opera, dar şi volumul de teatru cu 10 piese al domnului George Arion, Autograf, care este o multiplă personalitate culturală şi un pretendent redutabil la premiu. În ultima secundă, cred, juriul s-a întors după un anumit soare misterios neprogramat pe bolta cerească şi a decis drept câştigătoare piesa domnului Horia Gârbea, Ultima iubire a lui Cezar. (O piesă care a câştigat, la fel de misterios, şi locul trei la un concurs de comedii la Teatrul de Comedie, în 2019 deşi nu e comică. Concurs în al cărui juriu existau doi vechi prieteni și colaboratori ai domnului Gârbea, doamna Lucia Verona și dl. Ioan Cristescu. Interesant de observat, premiul III de la micul concurs de la Teatrul de Comedie a devenit premiul I, național, la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte de teatru publicată în 2022.)
Am înţeles, parţial, entuziasmul premiatului, căci şi eu l-am trăit acum un an pentru acelaşi premiu important. Nu aş fi scris acest comentariu dacă nu aş fi citit pe pagina de Facebook a premiatului scriitor că a invocat spiritul lui Iosif Naghiu (sala de premiere a TDR purtându-i numele) ca factor decisiv în „victoria” sa literară. L-am cunoscut şi eu pe domnul Iosif Naghiu, un om de mare caracter şi sensibilitate, şi chiar m-am bucurat de un premiu semnat de acesta în 1994.
Dar este evident pentru toată lumea că hotărârea decisivă pentru acordarea acestui premiu pentru această piesă de o oră, format broşură, în defavoarea unor cărţi cu mult mai multă substanţă şi mult mai relevante cultural pentru timpul în care trăim, s-a datorat nu doar activităţii dramaturgice.
Pentru domnul Horia Gârbea a contat enorm prezenţa nonstop în prim-planul atenţiei scriitorimii din care se aleg şi juriile din care nu fac parte dramaturgii, dar şi aici ar fi o discuţie: ce dramaturgi?, din ce tabere? Cu tot respectul, din componenţa juriului a făcut parte cel puţin o persoană incompatibilă.
Acest mod de aservire a premiului unui multiplu premiat cu multiple funcţii de conducere în Uniune ca o încă super-recunoaştere blochează noua generaţie şi alţi veterani ignoraţi. Nenea Iancu, cel care a fost şi el faultat la premii, a zis-o bine: curat-murdar, o sintagmă naţională cu valenţe de blestem, mai ales în zona dramaturgiei contemporane.
Cu sau fără premii, repertoriile teatrelor au propriile lor ierarhii, favoriţi, fixuri şi bugete de la stat, pentru care nu contează nici premiile Academiei Române. Asta şi pentru că multe premii au căpătat o reputaţie că sunt date pe prietenii, nu pe merit.
Astăzi, dramaturgul (cu excepţii norocoase) este un personaj pretextual utilizat pentru contract, reutilizat de unii regizori care-i remodelează textele după bunul plac şi, după cum observăm de ani buni, a fi jucat pe scenă este mai greu parcă decât să ajungi la guvernare sau pe planeta Marte.
Excepţiile sunt rarisime, predominante sunt lecturile şi nu spectacolele, prieteniile şi cumetriile literare, arhitectura financiar-regizorală acolo unde foşneşte banul public, la care se adaugă, discret, şi factorul politic deranjat de orice atac satiric, aşa cum o demonstrează lipsa satirei contemporane din repertoriile teritoriale. Satira se cantonează în trecut, în minor şi se difuzează foarte puţin, dispărând spiritul critic onest.
Regizorii preferă piesele interbelice, dramatizările şi, bineînţeles, autorii premiaţi în Occident. Se deschid portiţe la săli studio cu puţine locuri sau acolo unde proiectele sponsorizate se referă exclusiv la noua generaţie, adâncindu-se, de fapt, prăpastia dintre generaţii.
Emisiunile culturale savante din spaţiul public se arată şi ele puţin interesate de dezbateri dramaturgice în regim deschis, franc, onest, preferând conversaţii poetice sau de complezenţă în cafenele elegante şi moderatori amabili, care de cele mai multe ori stau departe de subiectele arzătoare incomode şi realitatea teatrală adevărată.
Dinu GRIGORESCU
