Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2019, Peter Handke este inventatorul, la doar 24 de ani, al unei specii de teatru – piesă de vorbit –, odată cu publicarea, în 1966, a textului Insultarea publicului.
Montată în acelaşi an la Frankfurt, piesa atrage imediat un tun de critici din cauza stilului şocant şi ireverenţios pe care îl propune, ceea ce nu face decât să-l propulseze pe Handke în rândul scriitorilor remarcabili ai secolului trecut.
La Bucureşti însă reacţia a fost total opusă: biciuirea publicului, care nu a putut fi departajat între cei care merită insultaţi şi cei care nu merită, a oferit un extaz ecologic. Este imposibil în a face departajarea spectatorilor în buni şi răi în masa amorfă a cumpărătorilor de bilete.
Autorul foloseşte patru personaje, actori, care, sub pretextul că nu ar prezenta niciun spectacol şi că spectacolul îl va face publicul, se năpustesc asupra publicului ca un uliu asupra unei prăzi carnivore, insultându-l cu toate invectivele posibile, într-un torent de substantive şi adjective, în cadrul unui delir verbal fără limite, întrecându-l cu mult pe blândul I. L. Caragiale cu enumerarea lui superbă din celebra schiţă „La Moşi”.
Cei patru actori (Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ştefan, Vlad Brumaru) au evoluat cu succes pe un text abrupt, care conţine o junglă de cuvinte din care interpreţii, regizorul (Edda Coza) şi ceilalţi contributori au ieşit cu fruntea sus la aplauzele spectatorilor insultaţi.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
