Interviu cu dramaturgul Dinu Grigorescu

0
206

„Noi trecem, publicaţiile noastre rămân în biblioteci.

Ele sunt oglinda noastră şi a timpului nostru cultural

Rodica Lăzărescu: Stimate domnule Dinu Grigorescu, cine vă cunoaşte cât de cât activitatea poate spune fără teama de a greşi că aveţi vocaţie de întemeietor! Să facem o iute trecere în revistă: imediat după evenimentele din 1989, împreună cu regizorul Tudor Mărăscu, aţi înfiinţat Societatea Teatrală Scorpion, cu primul teatru particular postdecembrist şi publicaţiile săptămânale „Scorpion”, cu suplimentul „Rampa” (serie nouă) şi „Trei pe un balansoar”. Sunteţi preşedinte fondator al Fundaţiei „Spirit Românesc Pro ‒ Arte şi Caritate” şi coordonaţi editura de teatru Ghepardul.

Dinu Grigorescu: Aşa e! În copilărie, locuiam cu chirie într-o casă la Sinaia, o vilă din anii ’20, cu o curte mare unde creşteau singurii trandafiri japonezi de pe Valea Prahovei. După 1989, un privatizat cu relaţii a obţinut autorizaţia de urâţire a zonei prin construirea unui mastodont comercial. Acolo, în acea fostă curte de vis, înfiinţasem un prim teatru de familie împreună cu vărul meu primar, Sandu Naumescu, azi inginer pensionar în Princeton, oraşul lui Einstein (pietrele scărilor universităţii sunt tocite de geniile care au călcat pe ea de trei sute de ani). Aveam 13 ani când am inaugurat la Sinaia Teatrul Libertatea (1952). Programul teatrului conţinea recitări de poezii, mici snoave şi numere de circ. Eliberam bilete contra cost şi aveam ca spectatori familia. Era un proiect luat foarte în serios şi a durat o stagiune. L-am închis după câteva luni, după ce am fost evacuaţi din locuinţă în stradă şi nu am putut să-mi continui liceul. Păstrez câteva afişe regăsite în maldărul de amintiri.

R.L.: Era o moştenire de familie această preocupare?

D.G.: În familia noastră de jurişti şi profesori se discuta literatură, se comentau ştiri, dar mai ales politică (era în floare speranţa cu „vin americanii”), teatru mai rar. Lipseau contactele. Iar dramele familiei nu aveau nimic comun cu starea de comedie care avea să mă inunde la finele adolescenţei. Arestarea tatălui şi fuga la Bucureşti au adâncit drama familiei până la tragedie.

R.L.: Aţi ajuns, aşadar, la Bucureşti.

D.G.: Locuiam în subsolul blocului lui Victor Eftimiu, lângă Cişmigiu, într-o cămăruţă de servitori, loc ce reflecta exact starea noastră socială şi financiară pentru o foarte lungă durată de timp. În Capitală se juca Baranga. Cu mare succes. Între noi, o prăpastie! Autorii sovietici ne aduceau pe scenă romantica Siberie cu oamenii muncii dedicaţi construcţiei comunismului. La Teatrul „Bulandra” mă duceam îmbrăcat în hanorac. N-am ştiut că apartamentul din intrarea Brezoianu, al bunicii mele materne, de unde am fost iar alungaţi la o casă cu gândaci pe jos, a fost locuit interbelic şi de marea actriţă Lucia Sturza Bulandra.

R.L.: Era o prevestire/predicţie a destinului dumneavoastră?

D.G.: Ehe! Numai ghinioane mi-a adus numele de Bulandra! La Filipeştii de Târg, în Prahova, leagănul ramurii materne a familiei, am lovit cu umărul, de pe bicicletă, un septuagenar pentru a mă feri de coasa ce-mi putea reteza gâtul. Acel om care şi-a rupt şoldul în cădere a stat trei luni în spital, m-a dat în judecată şi, neputând obţine banii ceruţi şi meritaţi pentru suferinţă, m-am ales cu o condamnare, cu suspendarea executării pedepsei, care a fost prima tinichea de coadă. Victima era farmacistul Bulandra, fratele lui Toni. Abia împlinisem majoratul. Fug de acest teatru, deşi se află astăzi la mică distanţă de locuinţa mea actuală din Bucureşti. Sunt semne prevestitoare de care trebuie ţinut seama toată viaţa. Dar vorbeam de vocaţia de întemeietor! Ani mai târziu, am întemeiat la Bucureşti case pentru copiii străzii, am dus statuia lui Caragiale pe strada Caragiale, după ce fusese adusă de Marin Preda în curtea Editurii Cartea Românească, am întemeiat revistele de care pomeneaţi la început…

R.L.: S-a întâmplat şi invers?

D.G.: Ce eu întemeiez alţii să strice?! Din păcate, da… De pildă, Teatrul Zamora (2016-2018), la Sinaia şi Buşteni. A fost un miracol! A fost un succes al trupei de artişti care nu jucaseră teatru decât în viaţă. Dar trupa s-a dezbinat… Or, succesul uneşte, nu dezbină! S-au găsit câţiva orgolioşi, invidioşi…

R.L.: Să revenim la… animăluţele noastre! De curând, mai precis în octombrie 2019, s-a născut un… rinocer, nu unul oarecare, ci chiar „Rinocerul”. Nu pot să nu remarc preferinţa domniei voastre pentru onomastica animalieră exotică – Scorpion, Ghepard, Rinocer! Desigur, e vorba de o nouă publicaţie, numită chiar aşa, „Rinocerul”, şi subintitulată „Teatrul absurdului şi absurdul realităţii”. Pentru început, deşi am o bănuială, v-aş ruga să ne spuneţi de ce „Rinocerul”. O fi unul de-ai lui Eugen Ionescu, o fi unul „îndrăgostit”?

D.G.: Evident că am plecat de la Eugen Ionescu! Ideea Rinocerului a pornit de la dorinţa de a estompa denumirea ziarului Ciripit de păsărele, care a fost percepută de unii lectori ca ceva uşurel, frivol. Ceea ce este total inexact la Rinocerul. De Rinocer nu se poate râde! E altă formă a aceluiaşi fond literar bazat pe talent, observaţie acută, cronică nonconformistă, reacţie rapidă la evenimente!

R.L.: La o sumară răsfoire a acestui prim număr, constat că este (aproape) o publicaţie de autor – semnaţi cu numele întreg sau cu iniţiale cea mai mare parte a articolelor. Nu e uşor, nici tocmai deontologic, aşa că vă întreb dacă şi cum veţi soluţiona în viitorul foarte apropiat mărirea numărului de colaboratori.

D.G.: Aveţi dreptate că e prea mult Grigorescu în revistă! Sunt singur împotriva tuturor! O să adun toate cronicile scrise de mine sub o singură cupolă, ca să semnez o singură dată. În rest, mă bizui pe câţiva scriitori şi pe un tânăr jurnalist foarte talentat, Vlad Lungu, medic veterinar, care, în sclavia lui veterinară, îşi pierde nopţi întregi, corectează, adună materiale, într-un cuvânt, face revista. Plătim numai tehnoredactarea şi tiparul digital. Difuzarea şi abonamentele nu aduc venituri. Toată lumea vrea revista gratis!

R.L.: Înainte de a vă mulţumi pentru acest dialog, aş mai vrea să vă întreb: unde e câştigul?

D.G.: Unde e câştigul? În primul rând, în faptul că scripta manent. Noi trecem, publicaţiile noastre rămân în biblioteci. Ele sunt oglinda noastră şi a timpului nostru cultural. Apoi, în faptul că ne exprimăm opiniile rapid. Asta e marea satisfacţie! Nu cerşim bunăvoinţă la uşile altor redacţii. Micul sponsor e fiul meu. Adică mă dispensez de nişte bani primiţi ca ajutor intelectual, existenţial pentru a nu ne milogi de baronii literari, editoriali. Punct.

Rodica LĂZĂRESCU
Pro Saeculum, nr. 3-4 (143-144) / apr.-iun. 2020

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments