Premieră în FNT 33: GERTRUDE de Radu F. Alexandru, regia – Silviu Purcărete

Lumea ca un Boys’ Club

0
555

Piesa Gertrude a apărut în colecţia de piese Radu F. Alexandru Teatru românesc contemporan la începutul lunii noiembrie 2022, editată de Editura Academiei Române, cu o prefaţă elogioasă semnată de Răzvan Voncu (cu două luni înainte de apariţia editorială a cărţii mele, din aceeaşi colecţie). Este o reimaginare modernă a piesei Hamlet de William Shakespeare, unde personajele primesc un back-story neaşteptat şi povestea e infuzată cu mici cugetări discrete din legendara înţelepciune evreiască, cultură din care domnul Radu Feldman Alexandru s-a născut. Textul abundă şi în observaţii satirice pertinente ale sferei politice de azi.

Scrisă între 2011 şi 2012, deci în urmă cu aproximativ 12 ani, Gertrude şi-a găsit, în fine, cu multă întârziere, ca majoritatea textelor româneşti noi (nemontate de autorii-regizori), destinul scenic. Piesa s-a bucurat de o lectură la Teatrul Naţional din Iaşi în 2020 şi de aprecierile multor confraţi şi oameni de teatru.

Silviu Purcărete se află la prima montare pe un text românesc important în 34 de ani, mai precis de la Piticul din grădina de vară al lui D. R. Popescu din 1989, montat la Teatrul Naţional din Craiova, care i-a adus primul premiu UNITER, în vremea de „tristă amintire” când teatrele erau obligate să aibă 50% piese româneşti în repertoriu.

Regizorul a avut inspiraţia de a reveni la dramaturgia românească, deşi este interesant de observat că nu a ales un text contemporan, ci un remake pe un text universal clasic. Această reîntoarcere la ‘bază’ s-a întâmplat după un relative moment de impas anul trecut când premiera spectacolului Antonin Artaud. Familia Cenci, în scenografia lui Dragoş Buhagiar, (relativ) noul preşedinte UNITER, a părut unei bune parte a criticii şi publicului că intrase într-o anumită manieră artistică care autocita spectacole vechi. Mai mult decât atât, nominalizarea acestui spectacol la premiile UNITER pentru cea mai bună regie a stârnit un val de proteste din partea generaţiei mai tinere care s-a simţit şi se simte în continuare exclusă de la marile premii, marile scene şi marile bugete în favoarea unui gen de teatru lansat şi consacrat din anii ’89-’90. Iniţial, domnul Purcărete a publicat o scrisoare publică prin care s-a retras din cursa pentru premiile UNITER din cauza acestor proteste, dar a câştigat premiul, situaţie care a fost explicată chiar de domnul Dragoş Buhagiar, preşedintele UNITER şi scenograful spectacolului premiat.

Este întotdeauna o situaţie delicată când premiul pentru un spectacol (sau o carte, cum s-a întâmplat anul acesta şi la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte de teatru a anului) se decernează unei opere discutabile şi primite cu rezerve de majoritatea, care mai are în echipa de producţie şi o persoană cu o poziţie de senioritate în instituţia care decernează aceste premii. Chiar dacă persoana cu pricina nu jurizează, se creează aparenţa unui conflict de interese, pentru că membrii juriului au relaţii de colegialitate şi chiar dependenţă ierarhică (şi uneori chiar bugetară) faţă de aceste persoane pe care le nominalizează, jurizează şi premiază. În cazul domnului Buhagiar, instituţia pe care o conduce plăteşte chiar salariul celor care jurizează spectacolele la care lucrează.

De data aceasta, premiera TNB cu piesa Gertrude este o reuşită mult mai solidă decât Familia Cenci şi mai relevantă din punct de vedere al culturii contemporane, în ciuda deciziei neobişnuite de a avea o distribuţie alcătuită numai din bărbaţi, ca pe vremea lui Shakespeare, când femeile nu aveau voie să apară pe scenă. Este un spectacol foarte bun, care cred că va fi receptat favorabil de majoritatea oamenilor de teatru şi care reconfirmă geniul lui Purcărete şi îl impune pe Radu F. Alexandru. Cred totuşi că o piesă nouă ar trebui să fie montată măcar la premiera absolută aşa cum a fost scrisă de autor, înainte ca un regizor să aplice o „mare viziune regizorală” care să o schimbe total.

Este greu de înţeles de ce Purcărete a mers pe o distribuţie exclusiv masculină ca în vremea lui Shakespeare, câtă vreme intenţia dramaturgică principală a lui Radu F. Alexandru nu a fost o restaurare academică a lui Hamlet, ci o aducere a acestuia în contemporaneitate. Cum în ziua de azi femeile au, cel puţin pe hârtie, drepturi egale cu bărbaţii, obţinute cu multă greutate, după milenii de discriminare, o distribuţie de bărbaţi în roluri clasice de femei duce cu gândul fie la o patologie, fie la ideea de Boys’ Club. Adică are şi un sens politic, nu doar „antropologic”.

Personal, am privit spectacolul lui Purcărete ca pe o meditaţie despre lume, ca un Boys’ Club, în care bărbaţii (hetero şi respectiv homosexuali) încă deţin toată puterea, trag toate sforile şi se luptă între ei pentru supremaţie şi supravieţuire, femeile fiind total excluse sau doar prezente formal (ca travestiuri făcute tot de bărbaţi). Cei idealişti se autodistrug sau sunt ucişi, preţul supravieţuirii fiind corupţia, o temă cinică care apare şi în piesa Luminiţa, de la capătul tunelului scrisă de fostul senator Radu F. Alexandru, care s-a aflat mulţi ani în structurile aceleiaşi puteri (text montat de Mircea Cornişteanu tot la TNB).

Povestea e spusă ca un thriller în care Hamlet caută ucigaşul tatălui său în culisele şi sferele cele mai de sus ale puterii, unde descoperă multe lucruri urâte. Claudius şi Gertrude sunt amanţi de 24 de ani şi ne amintesc întrucâtva de lunga poveste de dragoste clandestină dintre Prinţul Charles şi Camilla Parker Bowels (doar că aici raportul de putere este pe invers). Hamlet însuşi va descoperi că este fiul acestora şi se va găsi în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

Estetica spectacolului este minimalistă, inspirată din arta japoneză pe care Purcărete şi Buhagiar o cunosc din numeroasele călătorii de lucru în Japonia. O cortină glisantă izolează scenele în dreptunghiuri pe care le deschide şi închide conspirativ, forme ce sugerează ecranele japoneze (byobu, o artă veche de 1300 de ani). Personajele alunecă din scenă pe un covor rulant în poze care amintesc de nemişcarea din teatrul kabuki, caută adevărul sau îl dezvăluie cu ajutorul unei lămpi care pâlpâie în întuneric, oferind un joc de mare rafinament al perspectivelor şi formelor geometrice. De fapt, fiecare cadru este compus şi luminat ca un tablou vivant pe care l-ai putea fotografia şi pune în ramă. Scena în care presupusul tată al lui Hamlet este exhumat şi i se face autopsie ne reaminteşte de faimosul tablou de Rembrandt, Lecţia de anatomie, doar că la Purcărete doctorii poartă halate albe, moderne.

Este un spectacol de o mare măiestrie plastică, care păstrează vechile obsesii ale lui Purcărete, omul diform (Horaţiu), faimoasa cadă de baie cu picioare, lichidele (turnarea supei şi spălatul picioarelor), şi o anumită depersonalizare a personajelor prin unanimitatea de sex, măşti şi machiaj. Anumite detalii dau bine scenic, deşi sunt puţin probabile din punct de vedere logic, cum ar fi lungul moment când Gertrude toarnă ea însăşi supa la un ospăţ, şi nu o servitoare, cum ar fi normal în cazul unei regine.

Purcărete lucrează foarte bine cu actorii TNB pe care îi armonizează perfect, aceştia oferindu-ne fiecare în parte personaje excepţionale, măsurate, umane. Costumele sunt foarte frumoase, într-o cheie sobră, combinând moda masculină de la 1900 cu costumul modern şi accente contemporane, cum ar fi telefonul celular.

Personajul Gertrude m-a dus cu gândul jumătate la Camilla Parker Bowels şi jumătate la bătrâna doamnă a lui Dürrenmatt. Claudiu Bleonţ face un rol minunat într-un travesti fără stridenţe, reamintindu-se ce actor extraordinar este când lucrează cu un regizor pe măsura talentului lui. La fel şi Mircea Rusu în rolul nuanţat şi puternic al fratelui asasin, Claudius, Paul Chiribuţă, un Polonius departe de şablon, dar plin de adevăr artistic, şi Duhul, interpretat magistral de Marius Bodochi, cu o scenă care ne rămâne întipărită în minte, a exhumării şi autopsiei, în care ne povesteşte crima, realizată foarte bine regizoral. Şi Lari Giorgescu realizează o Ofelia convingătoare, un pic depersonalizată, ingenuă, în acelaşi travesti sobru. În fine, Marius Manole, în celebrul Hamlet, realizează un rol plin de fragilitate şi sensibilitate care i se potriveşte ca o mănuşă. Aproape de nerecunoscut este Alexandru Potocean ca un Horaţiu care suferă de o anume diformitate, vocea prieteniei şi a tinereţii care va fi şocată de toate intrigile de palat.

Nu demult, circula o glumă pe WhatsApp cum că bărbaţii sunt cei mai buni şefi, cei mai buni sportivi, cei mai buni bucătari, cei mai buni stilişti şi, mai nou, şi cele mai bune femei, de data aceasta ca actriţe în roluri clasice.

Totuşi, din cauza distribuţiei exclusiv masculine, avem o monocromie emoţională, acest aspect fiind încălzit, până la un punct, prin căldura lumânărilor şi aura de mister a efectelor vizuale.

Jucat pe scena Studio a TNB, acest spectacol are un aer intim, care readuce un sentiment de autenticitate în spectacologia lui Purcărete, aer care se cam pierduse pe scenele mai vaste, populate cu mari mişcări de trupe actoriceşti.

Gertrude se încheie fără un moment de catharsis, Fortinbras nu mai apare să ofere speranţă Danemarcei,  într-o notă de nihilism şi cinism, cu un accent de comedie neagră.

Un spectacol excepţional al Teatrului Naţional din Bucureşti şi un pariu câştigat al fostului director interimar Mircea Rusu (actualul director adjunct), care şi-a propus să prezinte publicului mari regizori de teatru în stagiunea de toamnă. Ne bucurăm că printre alegerile repertoriale deja cunoscute s-a strecurat şi o premieră absolută românească de valoare. Visul fiecărui dramaturg român este să fie montat de un mare regizor, dar, din păcate, acest lucru se întâmplă extrem de rar.

Pentru moment, TNB rămâne, ca şi Gertrude, un mare Boys Club, cu o echipă de conducere formată doar din bărbaţi – foarte talentaţi şi plini de personalitate –, în care şansele acordate regizoarelor şi femeilor dramaturg române sunt foarte mici când e vorba de premiere şi de bugetele acestora. Este cazul, de fapt, al majorităţii teatrelor din Bucureşti,  dar sperăm că această situaţie se va remedia.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Florin Ghioca, TNB)

GERTRUDE de Radu F. Alexandru 

Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Şirli
Coregrafia: Florin Fieroiu
Regia tehnică: Viorel Florea
Distribuţia:
Gertrude: Claudiu Bleonţ Claudius: Mircea Rusu
Hamlet: Marius Manole Horaţio: Alexandru Potocean
Duhul: Marius Bodochi Polonius: Paul Chiribuţă (actor Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti)
Ofelia: Lari Giorgescu

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu D.G., se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câştigătoarea Premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista Premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata Premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments