Teatrul „Bulandra”, scena Grădina Icoanei, a deschis duminică, 10 septembrie, stagiunea cu o premieră absolută românească despre familia contemporană, un fel de unicorn teatral care merită să fie admirat. În general, este o raritate ca o piesă scrisă de un autor român să fie pusă pe scenă atât de rapid după ce a fost scrisă, păstrând, prin urmare, acea prospeţime a contextului care a inspirat-o, cu referiri savuroase la viaţa de zi cu zi. Ajută, desigur, faptul că talentatul autor şi-a făcut deja un nume la ProTV cu serialul de mare succes „Las Fierbinţi” şi că echipa de conducere a teatrului a lucrat în mediul mai dinamic şi mai curajos al teatrului particular. De fapt, Mimi Brănescu este printre cei mai jucaţi dramaturgi actuali.
Trăim vremuri interesante, fabuloase din punct de vedere dramatic, care se reflectă în poveşti de o bogăţie copleşitoare pe Netflix, HBO şi alte platforme de streaming, ca să nu mai vorbim de Internet, dar care stau încă departe de scenele teatrelor de stat din România care continuă să graviteze spre trecut şi diverse cărări deja bătătorite. De fapt, principala plângere pe care o aud de la spectatorii din Bucureşti, indiferent de vârstă, este că sunt prea puţine piese noi şi foarte puţine piese româneşti noi. Deşi suntem în 2023, mulţi regizori consacraţi sunt încă lipiţi ca un magnet de piesa clasică şi de cele din anii ’80, care nu avansează cu nimic „piaţa de idei” şi canonul teatral. În general, până şi piesele „noi” care se montează pe ici, pe colo sunt scrise cu 10-20 de ani în urmă, iar orice societate se schimbă foarte mult din deceniu în deceniu (ca teme de preocupare, stil artistic, eroi, priorităţi, mode etc.). De aceea, autorii încă în viaţă, conştienţi de aceste mari decalaje, încearcă să scrie teatru într-un mod cât mai general şi „neperimabil” sau ca apendice culturale la acelaşi canon clasic.
Familiile româneşti s-au schimbat mult după 1990. Unele s-au scindat datorită emigraţiei, după cum explorează Alexandra Badea în drama Exil, selecţionată în FNT 2023, dar exclusă, pe nedrept, din nominalizările UNITER. În unele, au apărut bogaţi şi săraci, ceea ce a complicat dinamica mai egalitaristă din trecutul comunist. Mimi Brănescu explorează cu inteligenţă aceste schimbări socio-economice în noua lui piesă, evitând acele stridenţe care fac ca multe seriale româneşti să fie încă sub cele străine şi demonstrând că are şi valenţe dramaturgice pentru etosul urban, nu doar pentru cel rural.
Family.exe este o combinaţie dibace de déjà-vu din multe alte piese şi filme, reconfigurată în ceva autentic, garantat să aibă priză la public. Este un fel de Muşatescu pentru secolul 21, unde un alt pater familias trece printr-o criză sufletească pricinuită de cei presupus dragi. Voi încerca să prezint piesa fără a divulga intriga care, cam ca într-un film de Agatha Christie, va fi o sursă de delectare graduală pentru spectatori.
Fiecare familie are un membru mai realizat decât toţi ceilalţi, în general un bărbat plin de forţă care îi ajută pe toţi ceilalţi. De afară pare invincibil şi super ocupat. Toată lumea îl invidiază. Dar şi acest individ este, în definitiv, un om care are nevoie de afecţiune, încredere şi reciprocitate. Spectacolul începe în livingul de mare lux al unui astfel de specimen care îşi convoacă toată familia şi pe cel mai bun prieten pentru a-i anunţa că vrea să le comunice ceva important. De aici urmează comedia, pentru că nimeni nu are chef de discuţii serioase, dar şi tragedia, când adevărul începe să iasă la iveală.
Ca structură, piesa lui Mimi Brănescu are, aşadar, forma ingenioasă a unui „whodunit” în care un detectiv adună toţi suspecţii în sufragerie pentru a rezolva o crimă care se dezvăluie treptat şi al cărei autor nu este divulgat decât la sfârşit. Spun ingenioasă, pentru că intriga nu este poliţistă, iar „crima” sau „crimele” fiecărui personaj sunt de natură relaţională.
Scenografia spectaculoasă a lui Andu Dumitrescu propune un decor modern, făcut din module ce sugerează tot confortul contemporan, cu bar, canapea, fotolii, masă de sufragerie, care oferă spaţii generoase de joc.
Scriitura e foarte bună, modernă, în cheie realistă, combinând cu dexteritate comedia cu drama, gagul cu lacrima şi exploatând frivolitatea locului comun ca mecanism de dezvăluire a tragismului condiţiei umane.
Familia este prezentată ca o unitate complexă, în care fiecare membru cunoaşte punctele slabe ale celorlalţi şi le foloseşte pentru a-şi atinge propriile scopuri. Nimeni nu este perfect în această familie, ceea ce este ilustrat prin metafora titlului, Family.exe sugerând că familia, ca „program” uman, ar putea beneficia de un „reboot” sau o reevaluare a relaţiilor sale.
Un aspect critic al spectacolului este că nu dezvoltă suficient metafora din titlu şi deloc în text. Deşi explicaţia este clară pe site-ul Teatrului „Bulandra”, piesa ar fi putut să exploreze mai adânc această metaforă sau măcar să aibă o replică în acest sens.
Dincolo de acest lucru, este o dramedie bine construită, cu roluri generoase pentru toţi actorii, care oferă interpretări pline de pasiune şi ieşiri ca de pe un câmp de luptă. Cu toate acestea, există diferenţe notabile în abilităţile vocale şi de dicţie ale actorilor.
În anii ’80 şi ’90, fiecare actor de la „Bulandra”, indiferent de vârstă sau de cheia lui dramatică, avea ceva de neuitat, era un „monstru sacru” şi spectatorii continuă să vină la acest teatru cu aşteptări la fel de înalte ca la Teatrul Naţional din Bucureşti. Ar fi bine ca ştacheta să redevină la fel de înaltă.
Gheorghe Ifrim interpretează convingător şi cu sensibilitate rolul Laurenţiu, personajul central, dar adesea, furat de emoţie, vorbeşte prea repede, pierzând din claritatea cuvintelor. În comparaţie, Cornel Scripcaru impresionează cu un rol mic, dar splendid conturat şi un timing comic excelent. Este pictorul Anton care trăieşte pe spezele bogatului cumnat, acel profitor din orice grup uman care mereu comandă meniul cel mai scump când plăteşte altcineva şi care nu ratează nicio reuniune, mai ales cele la care nu e invitat. Andi Vasluianu, în rolul ingrat şi cam previzibil al prietenului trădător, se descurcă, ca de obicei, foarte bine, iar Lucian Ifrim, amantul mamei cu probleme comice de respiraţie, adaugă un personaj de compoziţie inedit, care oferă un moment emoţional profund spre finalul spectacolului.
În ceea ce priveşte actriţele, Manuela Ciucur străluceşte în rolul soacrei moderne, aducând profunzime şi autenticitate personajului său. Cu un portret nuanţat şi subtil şi o voce care ne aduce aminte de generaţia de aur a Teatrului „Bulandra”, Manuela Ciucur oferă o imagine a unei soacre emancipate, care ţine cu nora, departe de clişeul negativ al personajelor similare din televiziune. Cu toate acestea, unele replici de vulgaritate teribilistă spre finalul piesei pot părea gratuite şi mai puţin potrivite pentru dinamica mamă-fiu, oricât ar fi de emancipată. Dar asta a fost alegerea regizorului-dramaturg.
În rolul Andreea, soţia destul de comună a marelui om de afaceri care stă acasă şi merge des la sală, Oana Tudor are o creaţie relativ reuşită. Poate pentru a evita clişeul sau din alte motive, regia nu a mers pe soţia-trofeu, cum au de obicei bărbaţii bogaţi, dar nici nu a reuşit să o facă memorabilă, cum ar fi putut fi în alte variante de casting. Poate că Oana Tudor ar fi fost mai potrivită în rolul surorii Polixenia, rol care a fost încredinţat, cam nefericit, Paulei Niculiţă, o actriţă care nu a convins că are prestanţă de Teatrul „Bulandra”.
În concluzie, Family.exe de Mimi Brănescu este un spectacol bine realizat pe o piesă excelentă, cu mici rezerve legate de titlu şi vulgarităţi. O experienţă agreabilă care aduce în prim-plan problemele familiei contemporane. Premiera mi-a mers la suflet şi a deschis foarte frumos noua stagiune a Teatrului „Bulandra”.
Părăsind teatrul şi aruncând o privire spre celelalte afişe dinspre frumosul parc al Grădinii Icoanei, am observat că toate poartă semnătura regizorului ca autor de spectacol, o găselniţă românească relativ recentă care emulează filmul de autor. Dacă în cazul lui Mimi Brănescu (sau al Alexandrei Badea) acest lucru este îndreptăţit, în cazul spectacolelor cu dramaturg şi regizor diferiţi nu este chiar corect. La Londra şi New York, centre teatrale cu sindicate puternice ale scriitorilor, afişele merg în continuare pe stilul clasic.
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: Andrei Gîndac, Teatrul „Bulandra”)
FAMILY.EXE de Mimi Brănescu
Regia: Mimi Brănescu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Asistent regie: Delia Dumont
Regia tehnică: Mihaela Oance
Distribuţia:
Laurenţiu – Gheorghe Ifrim
Andreea – Oana Tudor
Mama – Manuela Ciucur
Polixenia – Paula Niculiţă
Tobi – Andi Vasluianu
Anton – Cornel Scripcaru
Marian – Lucian Ifrim
Spectacol prezentat de Teatrul „Bulandra”, Sala Grădina Icoanei
