Boli contemporane şi SPITALUL BAGDASAR

Textul şi regia: Alina Grigore

0
126

La Teatrul Infinit, care oferă adăpost scenic multor trupe independente, am vizionat recent spectacolul Spitalul Bagdasar, inspirat din bolile contemporane care se tratează cu dificultate numai în spitalele de nebuni, dar şi de oameni normali. Suntem departe de Spitalul special al lui Iosif Naghiu, inspirat din perioada Revoluţiei din decembrie 1989 care a furnizat mulţi răniţi inocenţi, securişti bolnavi de putere şi o viziune atroce asupra postrevoluţiei şi la mii de kilometri de Fizicienii lui Dürrenmatt, dar textul Alinei Grigore este scris vioi, feminist, provocator şi instructiv.

Acţiunea piesei se petrece la un spital de psihiatrie al cărui nume îl copiază pe cel existent, unde, printre bolnavi, sunt internaţi o fătucă de 18 ani care şi-a pierdut memoria şi identitatea (Mona), un tânăr cu dublă personalitate (Coco) şi o doamnă profesoară de limba română care se crede regina Maria şi care vede spitalul drept palatul ei regal (Dora). Din peisajul spitalicesc mai fac parte un medic egoist, dar carismatic (Mihai) şi două cadre medicale singuratice şi filosoafe (Vera şi Nona), cu conversaţii profesioniste de vestiar pe teme de nimfomanie, erotomanie, hipersexualitate, nelipsind problematica drogurilor. Deşi pare a fi locul drogaţilor, în final aflăm că realitatea este o ficţiune care se identifică perfect cu realitatea. Totul este un experiment halucinatoriu, cu violuri simulate, o crimă fără motiv şi sinuciderea nefericiţilor bolnavi de iarbă care nu ştiu (nu pot) să-şi învingă fricile.

Arhitectura piesei este fragmentată ca un tratament, oferind spectatorilor buline, tablete dramaturgice interesante, prescrise cu mare precizie şi chiar cu voluptatea prescripţiei informative. Lipseşte umorul. Cum să râzi de un nebun, de un criminal, de un violator?

În ciuda limbajului cult, abundă la un moment dat expresii licenţioase care există în realitatea generală şi cea medicală de la noi şi probabil din toată lumea, dar care ies din perimetrul cu care suntem obişnuiţi. Descărcările de limbaj în urechile spectatorului cresc în detrimentul limbii române civilizate, care l-ar umple de mânie regizorală pe Dan Puican, care îmi destăinuia că nu accepta nici măcar un în text.

Nu există un ax al naraţiunii, ci o desfăşurare orizontală a acesteia. Dora, o bolnavă atractivă şi cultivată, a luat-o razna şi se crede regina Maria, Coco este un bărbat schizofrenic internat la clinica fratelui său, doctorul Mihai, Mona este o victimă, o puştoaică violată timpuriu, iar Vera a fost abuzată de tată cândva, fiecare personaj având un CV personal şi medical bine redat dramaturgic.

În aula discuţiilor, ascultăm cu interes un monolog al vaginului descris cu o precizie şi o lirică anatomică uimitoare. Concluzia: fericirea în cuplu nu ar consta în sufletele pereche, ci în perfecta sincronizare a trupurilor respectivilor. Noi credem că fericirea absolută nu există şi iubirea este un sentiment provocat de divinitate pentru perpetuarea speciilor.

Scriind şi pentru oameni beţi şi analfabeţi, William Shakespeare folosea metafora scoica cu blană, în epocă fiind atent supravegheat de o cenzură mai feroce decât cea comunistă, cenzura elisabetană. Însă pentru scriitoarea Alina Grigore nu există tabuuri. Spectatorii trecuţi de vârsta dorinţelor fierbinţi ale împerecherii află informaţii de tip breaking news: dezmăţul din cluburile de noapte unde amorul se desfăşoară într-o veselie continuă şi diversificată şi doamne cu bani care îşi înşală bărbaţii cu amanţi şi masculi alfa, beta şi toată gama, dispuşi la toate năzdrăvăniile, măreţul tablou socio-erotic fiind prezentat cu precizie de chirurg.

Pe de altă parte, este spitalul sobru cu directoare, cu purtător de cuvânt care explică spectatorilor ce cred ei că ar fi trebuit să se întâmple. Spectatorii înşişi trebuie să descopere ce şi cum, pas cu pas. Autoarea este şi aici în pas cu moda de a conferenţia la microfon cu publicul la început şi pe parcurs, dar aşa ceva nu a făcut nici Caragiale, nici Sebastian, nici Mazilu, nici Sorescu, nici Solomon, nici Naghiu, nici Tudor Popescu şi nici Dinu Grigorescu. Teatrul e o confruntare directă şi continuă. Maniera de tip jurnalistic e tot mai răspândită şi sfidează compoziţia teatrului clasic şi modern, cantonându-se într-o paradă a explicaţiilor.

Spitalul este un univers complicat, ramificat, ciudat, controversat. Regizoarea a ştiut să-şi pună în valoare formula, dovedind dexteritate şi o bună îndrumare a studenţilor şcolii de teatru corporatist InLight.

Doamna Cristina Săvuică domină spectacolul cu personalitatea cu care vine de acasă, de stăpână a scenei pe care joacă, etalând şi frumuseţe, şi inteligenţă, şi talent artistic dezinvolt în rolul reginei Maria la ospiciu (Dora). Cu toate deficienţele mele de auz, am auzit perfect toate replicile doamnei, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat cu toţi interpreţii.

În rolul Mihai, medicul care îi face un tratament special Dorei, deghizându-se în rege, Octav Poncu e un actor de teatru solid şi carismatic, capabil să se implice în răsturnările de situaţii impuse de scriitură.

Însă argintul-viu al spectacolului este personajul fragil, cu aspect de copilă, Mona, interpretat cu exuberanţă şi feminitate timpurie şi zglobie de către Andreea Duţu, certamente talentată. Nu lipseşte din spectacol nici cazna violului pe care o tot vedem şi pe alte scene mult mai simandicoase.

În rolul dementului cu nume de papagal, Coco, excesiv de agresiv în prima parte, îşi desfăşoară atitudinile scenice Viorel Neculae, actor cu nerv şi cu poezie în a doua sa ipostază, blândă, chiar romantică.

În rolul Vera, actriţa Sabina Plăcintescu ne oferă un minispectacol de succes în lungul monolog biografic al personajului său, având o feminitate reţinută, reflexivă, alambicată, aşa cum se vede în scena de amor cu Nona, bine lucrată, chiar la filigran, de ambele artiste.

Atent elaborate sunt şi interpretările oferite de Maria Ciobanu (exactă) şi Roxana Ogrendil (interesantă). Sprintenă şi motivată într-o salbă de apariţii, Irina Teodor susţine emoţional, cu aplomb şi veridicitate sobrietatea directoarei de spital.

Decorul convenţional spitalicesc, economic, funcţional e realizat profesionist, la fel sunt şi efectele sonore care susţin atmosfera dramatică tragică şi finalul luminos.

Spitalul Bagdasar e un spectacol pe un text nonconformist marca 9G, iar actorii săi sunt în mod sigur bolnavi de… teatru.

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: arhiva D.G.)

 

SPITALUL BAGDASAR

Textul şi regia: Alina Grigore

Distribuţia:

Cristina Săvuică (Dora)

Octav Poncu (Dr. Mihai)

Andreea Duţu (Mona)

Viorel Neculae (Coco)

Sabina Plăcintescu (Vera)

Maria Ciobanu (Nona)

Roxana Ogrendil (Simona)

Irina Teodor (Directoarea)

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments