Teorema
După Pier Paolo Pasolini
Regia: Eugen Jebeleanu
Teatrul Național “Radu Stanca” Sibiu
Fără îndoială, Teorema este un spectacol care provoacă insomnii. Imaginația și mintea încă stăruie asupra imaginilor, uneori prăfuite și scăldate într-o lumină caldă portocalie, alteori expuse într-o lumină albă și rece, asupra scenelor uneori pline de tandrețe și pasiune, alteori șocante.
Sub pretextul întrebării „Tu știi cine este străinul din tine?”, Teorema lui Jebeleanu pare să se centreze pe tema căutării propriului eu, pe setea de cunoaștere de sine, un drum anevoios, întortocheat, cu lecții și experiențe dintre cele mai neașteptate. Această căutare pare să aibă ca motivație teama personajelor de a nu se pierde într-o lume guvernată de rutină, de măști și de convenții sociale. Vizitatorul pare să vină tocmai pentru a destrăma toată această rutină, această plictiseală, care se instalează ca o boală cu care personajele au învățat să trăiască. Fiecare personaj pare să iasă din propria monotonie și să descopere în vizitator, sub pretextul plăcerii carnale, chiar ceea ce îi lipsea – acceptarea și iubirea necondiționată, dar și dorințele cele mai ascunse. Ulterior, pare că tânărul devine obsesie, dependență și chiar necesitate. Vizitatorul pare să semnifice mântuirea, un inițiator ce ar fi trebuit să trezească personajele la realitate, la adevărata viață. După cum chiar Pasolini spunea, acesta ar putea fi Iisus (scena spălării picioarelor m-a dus cu gândul la scena biblică cu Iisus), înger sau chiar diavol. După plecarea sa, fiecare personaj pare să îl caute în tot și în toate, cumva pierzându-se și mai mult pe ei înșiși și ratând lecția și mântuirea (nu toate). Sau poate că, paradoxal, lecția este reprezentată chiar de acceptarea propriilor acțiuni și asumarea lor, căratul propriei cruci.
Pentru mine spectacolul a fost fermecător, ca un dans fluid, ca o poveste care se scrie singură, fără prea multe cuvinte la început, dar cu un final încărcat. Scenografia, luminile, muzica mi-au plăcut enorm. Este un spectacol greu, pe alocuri devine dificil de ținut pasul cu el (mai ales spre final), cu siguranță nu pe placul oricui, dar pe mine m-a cucerit cu exotismul și cu misterul lui.
Antologia dispariției
După proza feminină contemporană de Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu
Regia: Radu Afrim
Teatrul Național Iași
Croncănitul ciorilor și vuietul vântului, câteva personaje împietrite și o lumină ce mă duce cu gândul la fotografiile vechi. Parcă văd sepia, parcă simt sepia. Spectacolul începe și pornesc într-un roller coaster de emoții, fără centură de siguranță. Floarea albă, fragilă, inocența, e smulsă și dispare din palmele unui copil, din palmele mele, din palmele tale, din palmele oricui… Poveștile curg precum timpul și mă trag cu ele să îmi arate frânturi de viață, uneori chiar din viața mea. Aș vrea să le spun să mă lase în pace, dar nu, mă las în voia lor. Tot ce dispare din exterior construiește în interior amintiri. Tot ce dispare din exterior demolează în interior, provocând traume. Tot ce dispare din exterior, pleacă smulgând din noi ceva ce trebuia să fie al nostru mereu. Și ceea ce nu este acolo unde ar trebui să fie, este tot dispariție. Privești acolo unde ar trebui să fie ceva sau cineva și este doar un spațiu gol, un hău. Există doar așteptarea, așteptarea a ceva ce nu are să mai apară niciodată.
Chiar și personajele principale par fantomatice, par „dispărute” din propria viață, uneori nevăzute, neauzite, atât la propriu, cât și la figurat. Timpul pare că nu există, deși apar repere temporale, cât să nu te pierzi în universul haotic al dispariției dovezilor că ele chiar au existat cândva și există. Pare că, odată cu trecerea timpului, odată cu dispariția sentimentelor, a oamenilor, a obiectelor din jur, personajele se dezintegrează, se evaporă, rămânând doar o carcasă în căutarea unui sens. Poveștile par că pornesc din acest centru – dispariția – ca razele unui soare, răsfirate în toate direcțiile, și, pe măsură ce spectacolul se apropie de sfârșit, luminează tot mai puternic întunericul. Ironia este că, la lumina acestui soare, ne conectăm cu toții. Imposibil să nu recunoști aceste traume colective, transgeneraționale și, cumva, repetiția lor, dar la un alt nivel, în actualitate. Aceste raze, povești, par că știu mai mult decât înțelegem noi și par să ne promită că, la un moment dat, le vom înțelege întru totul.
Mi-a plăcut foarte mult întoarcerea la origini, la lumea satului, la simplitate. Chiar în această simplitate poți vedea mai clar pierderea, nenorocirea, trădarea, durerea, sărăcia, dar și visele, speranța, inocența. Le poți vedea în forma brută, uneori poate chiar animalică, fără perdea. Ele există de când lumea. Însă, cu cât venim în actualitate, pare că disparițiile se vor și ele uitate, șterse din trecut, mușamalizate. Dar, așa cum viitura scoate la iveală osemintele, așa și trecutul aduce în actualitate ceea ce credeam mort și îngropat. Mi s-au părut foarte autentice scenele plasate în rural până la cele mai mici detalii (limbaj, comportament, atmosferă). Momentele de suspans, în care ritmul crește, discursul devine alert și apoi, brusc, apare tăcerea, îți taie respirația. Proiecțiile și sunetele, ecourile, potențează toate stările transmise.
Fiind un spectacol lung, ce cuprinde mai multe povești, poate fi solicitant dacă îți setezi intenția de a înțelege, de a descifra ceva. Eu, de ceva timp, nu mai merg cu intenția aceasta; vin să simt melancolia până în măduva oaselor, vin să mă las dusă de povești, să văd pe ce coridoare ale vieții ajung și mă pierd. Ca prin magie, spectacolele afrimiene par că mă cunosc pe mine, și eu cred că încep să le cunosc pe ele (în felul meu). Și, peste ani, exact ca în finalul spectacolului, vreau să mă întreb: Îți mai amintești? Îmi amintesc, da, într-o seară am simțit în patru ore cât într-o viață de om.
Cine l-a ucis pe tata?
Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis
Regia: Andrei Măjeri
Teatrul Metropolis
Cine l-a ucis pe tata?, un spectacol proaspăt, intens, dur, alert, ca un glonț ce lovește exact la țintă, în inimă.
Spectacolul abordează atât de multe teme de actualitate, dar cea mai importantă, pentru mine, poate și cea în care mă regăsesc, este această conformare pe care societatea ne-o impune. Există o idee înrădăcinată că, dacă ești autentic, vei fi pedepsit, atâta timp cât nu ești în contextul potrivit. Frica de a refuza, de a te opune, de a nu accepta atunci când ceva este contra firii tale sau chiar contra umanității, până la urmă, este ceva ce pe mulți ne definește. Poate este chiar frica de a nu ne rata de tot. Locul acela este mai bun decât nimic. Spectacolul pleacă de la un microunivers, cel familial, și ajunge la un macrounivers, unde se ating aspecte care ne afectează la nivel de societate.
Distribuția este uimitoare! Câtă autenticitate, naturalețe, fragilitate, sinceritate transmit acești actori! Prestația lor este efectiv dezarmantă.
Despre regie și scenografie, pot spune că nu aș fi putut să îmi imaginez vreodată ceva atât de original. Mișcarea scenică, dansurile, fiecare cu tematica și însemnătatea lui, au fost superbe! Și muzica a fost minunată! Este ceva… acest spectacol!
Impresii de Andreea Mârza
Andreea Mârza din București este farmacistă, cu o pasiune deosebită pentru teatru. A fost olimpică la limba și literatura română în gimnaziu și a câștigat numeroase premii la concursuri de pictură. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, iar în prezent este autoarea articolelor de pe blogul Farmaciei Tei.
