Teorema
După Pier Paolo Pasolini
Regia: Eugen Jebeleanu
Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Fără îndoială, Teorema este un spectacol care provoacă insomnii. Imaginaţia şi mintea încă stăruie asupra imaginilor, uneori prăfuite şi scăldate într-o lumină caldă portocalie, alteori expuse într-o lumină albă şi rece, asupra scenelor uneori pline de tandreţe şi pasiune, alteori şocante.
Sub pretextul întrebării „Tu ştii cine este străinul din tine?”, Teorema lui Jebeleanu pare să se centreze pe tema căutării propriului eu, pe setea de cunoaştere de sine, un drum anevoios, întortocheat, cu lecţii şi experienţe dintre cele mai neaşteptate. Această căutare pare să aibă ca motivaţie teama personajelor de a nu se pierde într-o lume guvernată de rutină, de măşti şi de convenţii sociale. Vizitatorul pare să vină tocmai pentru a destrăma toată această rutină, această plictiseală, care se instalează ca o boală cu care personajele au învăţat să trăiască. Fiecare personaj pare să iasă din propria monotonie şi să descopere în vizitator, sub pretextul plăcerii carnale, chiar ceea ce îi lipsea – acceptarea şi iubirea necondiţionată, dar şi dorinţele cele mai ascunse. Ulterior, pare că tânărul devine obsesie, dependenţă şi chiar necesitate. Vizitatorul pare să semnifice mântuirea, un iniţiator ce ar fi trebuit să trezească personajele la realitate, la adevărata viaţă. După cum chiar Pasolini spunea, acesta ar putea fi Iisus (scena spălării picioarelor m-a dus cu gândul la scena biblică cu Iisus), înger sau chiar diavol. După plecarea sa, fiecare personaj pare să îl caute în tot şi în toate, cumva pierzându-se şi mai mult pe ei înşişi şi ratând lecţia şi mântuirea (nu toate). Sau poate că, paradoxal, lecţia este reprezentată chiar de acceptarea propriilor acţiuni şi asumarea lor, căratul propriei cruci.
Pentru mine spectacolul a fost fermecător, ca un dans fluid, ca o poveste care se scrie singură, fără prea multe cuvinte la început, dar cu un final încărcat. Scenografia, luminile, muzica mi-au plăcut enorm. Este un spectacol greu, pe alocuri devine dificil de ţinut pasul cu el (mai ales spre final), cu siguranţă nu pe placul oricui, dar pe mine m-a cucerit cu exotismul şi cu misterul lui.
Antologia dispariţiei
După proza feminină contemporană de Ştefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu
Regia: Radu Afrim
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Croncănitul ciorilor şi vuietul vântului, câteva personaje împietrite şi o lumină ce mă duce cu gândul la fotografiile vechi. Parcă văd sepia, parcă simt sepia. Spectacolul începe şi pornesc într-un roller-coaster de emoţii, fără centură de siguranţă. Floarea albă, fragilă, inocenţa, e smulsă şi dispare din palmele unui copil, din palmele mele, din palmele tale, din palmele oricui… Poveştile curg precum timpul şi mă trag cu ele să îmi arate frânturi de viaţă, uneori chiar din viaţa mea. Aş vrea să le spun să mă lase în pace, dar nu, mă las în voia lor. Tot ce dispare din exterior construieşte în interior amintiri. Tot ce dispare din exterior demolează în interior, provocând traume. Tot ce dispare din exterior pleacă smulgând din noi ceva ce trebuia să fie al nostru mereu. Şi ceea ce nu este acolo unde ar trebui să fie este tot dispariţie. Priveşti acolo unde ar trebui să fie ceva sau cineva şi este doar un spaţiu gol, un hău. Există doar aşteptarea, aşteptarea a ceva ce nu are să mai apară niciodată.
Chiar şi personajele principale par fantomatice, par „dispărute” din propria viaţă, uneori nevăzute, neauzite, atât la propriu, cât şi la figurat. Timpul pare că nu există, deşi apar repere temporale, cât să nu te pierzi în universul haotic al dispariţiei dovezilor că ele chiar au existat cândva şi există. Pare că, odată cu trecerea timpului, odată cu dispariţia sentimentelor, a oamenilor, a obiectelor din jur, personajele se dezintegrează, se evaporă, rămânând doar o carcasă în căutarea unui sens. Poveştile par că pornesc din acest centru – dispariţia – ca razele unui soare, răsfirate în toate direcţiile, şi, pe măsură ce spectacolul se apropie de sfârşit, luminează tot mai puternic întunericul. Ironia este că, la lumina acestui soare, ne conectăm cu toţii. Imposibil să nu recunoşti aceste traume colective, transgeneraţionale şi, cumva, repetiţia lor, dar la un alt nivel, în actualitate. Aceste raze, poveşti par că ştiu mai mult decât înţelegem noi şi par să ne promită că, la un moment dat, le vom înţelege întru totul.
Mi-a plăcut foarte mult întoarcerea la origini, la lumea satului, la simplitate. Chiar în această simplitate poţi vedea mai clar pierderea, nenorocirea, trădarea, durerea, sărăcia, dar şi visele, speranţa, inocenţa. Le poţi vedea în forma brută, uneori poate chiar animalică, fără perdea. Ele există de când lumea. Însă, cu cât venim în actualitate, pare că dispariţiile se vor şi ele uitate, şterse din trecut, muşamalizate. Dar, aşa cum viitura scoate la iveală osemintele, aşa şi trecutul aduce în actualitate ceea ce credeam mort şi îngropat. Mi s-au părut foarte autentice scenele plasate în rural până la cele mai mici detalii (limbaj, comportament, atmosferă). Momentele de suspans, în care ritmul creşte, discursul devine alert şi apoi, brusc, apare tăcerea, îţi taie respiraţia. Proiecţiile şi sunetele, ecourile potenţează toate stările transmise.
Fiind un spectacol lung, ce cuprinde mai multe poveşti, poate fi solicitant dacă îţi setezi intenţia de a înţelege, de a descifra ceva. Eu, de ceva timp, nu mai merg cu intenţia aceasta; vin să simt melancolia până în măduva oaselor, vin să mă las dusă de poveşti, să văd pe ce coridoare ale vieţii ajung şi mă pierd. Ca prin magie, spectacolele afrimiene par că mă cunosc pe mine şi eu cred că încep să le cunosc pe ele (în felul meu). Şi, peste ani, exact ca în finalul spectacolului, vreau să mă întreb: Îţi mai aminteşti? Îmi amintesc, da, într-o seară, am simţit în patru ore cât într-o viaţă de om.
Cine l-a ucis pe tata?
Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis
Regia: Andrei Măjeri
Teatrul Metropolis
Cine l-a ucis pe tata?, un spectacol proaspăt, intens, dur, alert, ca un glonţ ce loveşte exact la ţintă, în inimă.
Spectacolul abordează atât de multe teme de actualitate, dar cea mai importantă, pentru mine, poate şi cea în care mă regăsesc, este această conformare pe care societatea ne-o impune. Există o idee înrădăcinată că, dacă eşti autentic, vei fi pedepsit, atâta timp cât nu eşti în contextul potrivit. Frica de a refuza, de a te opune, de a nu accepta atunci când ceva este contra firii tale sau chiar contra umanităţii, până la urmă, este ceva ce pe mulţi ne defineşte. Poate este chiar frica de a nu ne rata de tot. Locul acela este mai bun decât nimic. Spectacolul pleacă de la un microunivers, cel familial, şi ajunge la un macrounivers, unde se ating aspecte care ne afectează la nivel de societate.
Distribuţia este uimitoare! Câtă autenticitate, naturaleţe, fragilitate, sinceritate transmit aceşti actori! Prestaţia lor este efectiv dezarmantă.
Despre regie şi scenografie pot spune că nu aş fi putut să îmi imaginez vreodată ceva atât de original. Mişcarea scenică, dansurile, fiecare cu tematica şi însemnătatea lui, au fost superbe! Şi muzica a fost minunată! Este ceva… acest spectacol!
Impresii de Andreea MÂRZA
Andreea Mârza din Bucureşti este farmacistă, cu o pasiune deosebită pentru teatru. A fost olimpică la limba şi literatura română în gimnaziu şi a câştigat numeroase premii la concursuri de pictură. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, iar în prezent este autoarea articolelor de pe blogul Farmaciei Tei.
