Performanţă artistică şi respect faţă de dramaturgia originală la TNB: GERTRUDE de Radu F. Alexandru

În viziunea lui Silviu Purcărete şi decorul lui Dragoş Buhagiar

0
596

Radu F. Alexandru este un dramaturg de cursă lungă, matematician, om politic echilibrat, scriitor notoriu, de care mă leagă o prietenie de dată mai recentă, dar profundă, şi m-a bucurat mult faptul că, după lupte seculare care au durat 11 ani, o piesă scrisă în 2012 vede lumina scenei, şi nu oriunde, ci pe cea mai importantă scenă a României. Nu-i cunoşteam piesa, dar am citit-o în volumul Recviem, publicat la Editura Academiei Române în 2022, în colecţia de dramaturgie contemporană iniţiată de regretatul Dumitru Radu Popescu, cu puţin înainte de dispariţia sa. Am avut prilejul de a obţine chiar un premiu important de dramaturgie cu propria mea carte scoasă la aceeaşi editură, pe care am aşezat-o în bibliotecă cu destul scepticism hrănit de modalitatea antigravitaţională ce se practică în teatrul românesc contemporan. În schimb, am avut plăcerea să fac parte din cei care au lansat şi comentat cele două volume de teatru contemporan publicate de Radu F. şi prezentate în minunatul foaier al Teatrului Naţional, unde, făcând analiza pieselor, am fost în consens cu domnul Răzvan Voncu că Gertrude este o scriere importantă, vizionară, o capodoperă prin curajul tematic de a aborda universul shakespearian şi profunzimea scrierii originale şi de mare actualitate.

Radu F. Alexandru este un dramaturg exponenţial din vechea generaţie, încă în viaţă şi activă, care a obţinut succese pe prima noastră scenă, revenind pe aceasta cu un alt text provocator inspirat de perla dramaturgiei mondiale, Hamlet. Numai abordarea acestui subiect prin rescrierea poveştii este un act de maximă îndrăzneală şi maturitate scriitoricească, ce nu este la îndemâna oricui. Ce are nou textul dramaturgului nostru este reformatarea epicului din perspectiva zilei de astăzi, iar regizorul Silviu Purcărete s-a arătat dispus să meargă şi mai departe cu modalitatea scenică, fără niciun fel de rezerve, dar fără să piardă controlul asupra spiritului hamletian.

Ticăloşia politicului îmi aminteşte de Dumitru Radu Popescu şi de ultimele sale piese, Homeriadada şi Iliadada (Editura Scrisul Românesc), în care autorul revizuieşte două capodopere ale literaturii universale dintr-o perspectivă modernistă. Radu F. Alexandru calcă peste toate prejudecăţile şi fixaţiile, oferindu-ne un nou epic hamletian scris într-o manieră clasică, ludică, postmodernă, acidă, cu menţinerea personajelor (mai puţin echipa de actori care soseşte la teatrul din Elsinore).  Dramaturgul s-a focusat pe portretul reginei mamă Gertrude, complice la uciderea soţului ei, regele Danemarcei, pentru a se căsători cu Claudius, cumnatul, ascunzând amândoi crima faţă de Hamlet, fiul iubitor revenit de la studii în străinătate.

Teatrul Naţional din Iaşi a oferit un spectacol-lectură, dar nu o montare scenică cu mişcare şi decor, de unde putem trage concluzia că între un spectacol-lectură şi unul scenic există o prăpastie sau, mai bine spus, facem lecturi ca să scăpăm de spectacole. Norocul i-a surâs în final dramaturgului din toate punctele de vedere, beneficiind de scena Sălii Studio a TNB, de ochiul de vultur al lui Silviu Purcărete, de mâna de aur a scenografului Dragoş Buhagiar şi de echipa artistică de elită a Naţionalului bucureştean. Ce îşi poate dori mai mult un autor? Succes de critică şi succes de public, mai ales.

Textul s-a ascultat cu multă atenţie şi nu au existat reacţii în timpul spectacolului, deoarece montarea a depăşit toate aşteptările prin maniera englezească, românească şi japoneză de a prezenta povestea reformată din temelii. Este meritul conducerii TNB şi al domnului Mircea Rusu, director general interimar în momentul luării deciziei de a finanţa şi promova acest mega-spectacol şi de a-l determina pe marele regizor să îl monteze rapid, ca o dovadă de respect pentru dramaturgia naţională scrisă în România şi nu întotdeauna suficient de respectată. Despre necesitatea şansei avem micul eseu al lui Tudor Popescu, un mare dramaturg care a trăit într-un regim cultural ingrat. Din experienţa ultimilor ani, am constatat că majoritatea provocărilor dramaturgice stau bine mersi în aşteptare în volume prestigioase premiate, altele sunt montate în regii nu întotdeauna semnificative, care până la urmă micşorează meritele autorilor, dar observăm şi deschiderea nelimitată aservită practic cu generozitate tipic românească atunci când se doreşte.

Piesa demontează mecanismul de alcov al accederii la putere care funcţionează bine mersi şi astăzi, în forme moderniste, rolul amantelor devenite peste noapte soţii fiind de notorietate.

Acţiunea demarează cu un dialog între mamă şi fiu scris foarte alert, prin care Hamlet refuză categoric coroana regatului şi batjocoritor se declară de acord cu cedarea acesteia amantului mamei sale, adevăratul criminal. Ceea ce urmează se depărtează tot mai mult de ediţia shakespeariană, dar limba este aceeaşi, însă muşcăturile sunt altfel. Avem de a face cu o cloacă a puterii la nivelul cel mai înalt, unde scopul scuză toate mijloacele. Nu contează perceptele morale, lovitura letală fiind dată prieteniei, acest sentiment nobil prin care William Shakespeare l-a înzestrat pe Horaţio, considerat a fi modelul de prieten fidel în toată literatura universală. Radu F. Alexandru demolează această imagine fără milă. Horaţio, care este martor la toate nelegiuirile şi poate deveni un pericol, este castrat de sentimentul prieteniei, devenind un trădător al acesteia. Această concluzie probabil că nu i-ar conveni lui William Shakespeare, dar epoca lui criminală este depăşită cu mult în zilele noastre, unde lipsa de scrupule nu are niciun fel de limite.

Textul are cursivitate, ritm alert, veridicitate, logică perfectă, inteligenţă scăpărătoare şi o viziune extrem de originală de a trata subiectul.

Domnul Silviu Purcărete a intuit valoarea literară şi valenţele spectaculare atunci când a acceptat să facă regia. Am fost curios să văd cât de mult şi cât de departe merge imaginaţia într-o perioadă în care regizorii români de top se concurează unii pe alţii în această dictatură regizorală pe texte de valoare inegală. Abordarea este şocantă, efectul este de bombă atomică care să pulverizeze epicul ca la Hiroshima. Regizorul optează pentru o secvenţializare a povestirii pe calupuri de imagini care sunt servite spectatorilor în multiple dimensiuni. Aici, sare în ajutor scenografia extrem de ingenioasă a domnului Dragoş Buhagiar, un lider al scenografiei româneşti de astăzi, care realizează un decor cum nu s-a mai făcut niciodată, dar acesta trebuie văzut şi nu povestit!

O altă inovaţie regizorală este că toate personajele sunt de genul masculin, aşa cum se juca la Londra în perioada elisabetană, când femeile nu aveau ce căuta pe scenă. Aşadar, Gertrude este interpretată de Claudiu Bleonţ, iar Ofelia de Lari Giorgescu, cu bărbaţii nefiind probleme de statură, care este masculină, dar costumele şi bijuteriile sunt feminine, ceea ce creează spectatorului obişnuit, acomodat în ultima perioadă cu tot felul de scene de sex la vedere şi nudism extrem, o senzaţie stranie pe care trebuie să o depăşească. Costumele sunt de epocă medievală, iar cele de intimitate de epocă normală.

Domnul Claudiu Bleonţ, în rolul reginei Gertrude, realizează un adevărat tur de forţă al maleficităţii în diferite ipostaze de mare expresivitate şi tensiune dramatică, luminând practic întreaga desfăşurare a piesei cu ţinuta sa ireproşabilă alcătuită din haine negre şi colier de bijuterii şi aflându-se într-o agitaţie continuă, actorul având în dotare o mare capacitate de transfigurare scenică. Mobilitatea excepţională a interpretului creează indubitabil sentimentul de repulsie absolută, care se extinde de la un om la o societate. Fabulosul actor, avantajat de o nativă capacitate şi elasticitate în toate interpretările domniei sale, bifează încă o mare reuşită în rolul antipaticei regine Gertrude, realizând o performanţă notabilă de metamorfoză feminină într-o cavalcadă de scene puternice a cărei sursă de explozie domină scena de la un capăt la altul, domină curtea, domină bărbaţii, emană energie negativă încontinuu. În Hamlet este mai umană, ţinând cont că la butoane se află regina Elisabeta. Scenele de iubire filială combinată cu interesul politic de a-şi asigura rangul de regină sunt jucate cu aplomb şi parcurgerea unor stări sufleteşti contradictorii în pereche cu Claudius. (Alexandra Ares face o interesantă comparaţie cu o pereche regală britanică din proxima actualitate.) Regina este vinovata principală din punct de vedere moral în caruselul hamletian, reuşind întotdeauna tot ce îşi propune. Şi aici impresionează prin versatilitate, viclenie şi dezmăţ în multiple scene şi dialoguri cu regele, cu Polonius şi, bineînţeles, cu Hamlet, sentimentul matern fiind exprimat atrofiat şi mai perfid decât în ipostaza de a manifesta cât de cât o urmă de umanitate.

Marius Manole este un actor aflat pe valul celebrităţii datorită unui rafinament al interpretării în diferite ipostaze pe care le-am văzut, comentat şi aplaudat. Şi în portretizarea lui Hamlet admirăm capacitatea actorului de a fi el însuşi transfigurat în rolurile importante ce i se încredinţează, atrăgând empatia publicului pentru adevăr şi justiţie. În relaţia cu Gertrude, Claudius, Polonius şi Horaţio, este un autentic Hamlet ca răspuns la întrebarea a fi sau a nu fi?, dar turnat în alt tipar.

Regele Claudius (Mircea Rusu) face baie într-o cadă şi sex tot acolo, cu regina Gertrude, dar, spre lauda lui, regizorul nu transmite niciun fel de vulgaritate. Mai şocantă este apariţia Ofeliei care, având coordonate anatomice bărbăteşti, se depărtează de imaginea neprihănită cu care opinia publică din teatru este obişnuită. Alegerea lui Lari Giorgescu pentru acest rol a fost foarte inspirată, deşi pentru public era de preferat să admire o femeie, şi nu un bărbat care se preface a fi femeie, întrucât în percepţia universală Ofelia este acea floare uscată care îşi găseşte sfârşitul în şuvoiul unui pârâu.

Mircea Rusu realizează un portret regal în cheia monstruosului de mare anvergură şi de adâncime psihologică, în multiple scene care îi sunt rezervate, fiind un actor de forţă, dar şi de emoţionalitate atunci când textul îl obligă să fie sensibil, şi ne gândim aici la bijuteria de spectacol Frumos e în septembrie la Veneţia. Forţa lui fizică şi agresivă pe care am aplaudat-o în faimosul spectacol al lui Horaţiu Mălăele, Scrisoarea după Caragiale, în care era un Tipătescu ieşit din tipic, adică din tipicul fineţii intelectualului de provincie, se dezlănţuie acum, în Hamlet-ul lui Radu F. Alexandru, în pielea regelui asasin, într-o suită de scene memorabile. El pendulează între falsa afecţiune faţă de Hamlet, care nu ştie că de fapt este copilul lui şi nici Hamlet că tatăl lui decedat nu îi este tată, aceasta fiind invenţia lui Radu F. Alexandru, trecând apoi la brutalităţile specifice omului care deţine puterea. Piesa nu conţine curteni, nu avem dueluri, doar momente esenţializate care ascund replici deseori memorabile, nederapând însă de la spiritul shakespearian al scriiturii, care putea să zacă încă un secol în secretariatele literare preocupate cu alte tematici. În asta constă valoarea de excepţie a textului dramatic prezentat la TNB. Rolul Claudius este o creaţie a domnului Mircea Rusu de care se poate mândri şi care se adaugă la fericita inspiraţie de a promova piesa la acest nivel de organizare spectacular şi cu echipa deja istorică a TNB.

Amplitudinea Duhului (Marius Bodochi) care nu apare decât pe terasă şi îi transmite mesajul lui Hamlet este o altă inovaţie dramaturgică impresionantă, mesajul transmis fiind de o altă natură şi de o altă complexitate. Misteriosul actor Marius Bodochi impresionează la fel cum o face în piesa lui Matei Vişniec despre morţii-vii, Cuvântul progres rostit de mama mea suna teribil de fals. Aflăm astfel că nu fostul rege este tatăl lui Hamlet, ci fratele Duhului, Claudius, un abject fără limite care se va face vinovat şi de moartea lui Hamlet cu pistolul.

Domnul Marius Bodochi realizează un Duh nou într-un rol atât de vechi, în care damaturgul cere să se facă o disecţie a cadavrului pentru a se afla exact cauza morţii regelui, iar Silviu Purcărete realizează o scenă monumentală a autopsiei cadavrului care vine dintr-un teatru al absurdului, în carne şi oase, şi se întinde pe sinistra masă a decedaţilor, după care urmează disecţia amănunţit.

Pentru mine o mare surpriză plăcută a fost Polonius, în interpretarea unui actor de comedie, Paul Chiribuţă. Actorul maturizat şi aproape de nerecunoscut creează unul din cele mai bune roluri din carieră, îmbinând slugărnicia deplină a slujbaşului bine plătit, complice la toate mârşăviile reginei, cu un imens arivism, iar moartea lui se face prin împuşcare, nu prin sabie. Este un moment fabricat de Silviu Purcărete, dezinvolt şi eficace, deşi într-o viziune japoneză se putea termina tevatura cu un harachiri.

Horaţio este gândit ca supraponderal pentru a i se sublinia urâţenia trupească ce se va extinde şi în zona sufletească, rol în care Alexandru Potocean execută o serie de mişcări tragicomice de o mare virtuozitate, fiind costumat foarte contemporan cu zilele noastre. Actorul contribuie la un fel de bufoniadă a oportunismului şi la trădarea lui Hamlet, şi închide piesa cu un final cu totul neaşteptat.

Decorul realizat de Dragoş Buhagiar este de o sobrietate maximă, având două cortine paralele, prima dintr-un material solid care pare a fi un zid ce desparte trecutul de prezent şi care se deplasează la stânga, dreapta, sus, jos, oferind spectatorului imagini caleidoscopice cu actorii în acţiune. Acest du-te, vino imagistic bănuiesc că a necesitat mari eforturi actoriceşti pentru o sincronizare perfectă, sub atenta mişcare scenică a coregrafiei foarte complexe a lui Florin Fieroiu. Foarte rar se joacă în prim-plan şi de două ori cortina secundară de culoare verde dispare pentru a apărea în ochii spectatorului difuz un spaţiu ce ne aminteşte, poate, de Teatrul Globe din Londra.

Cada, masa de autopsie şi o masă de sufragerie unde are loc pomana mortului sunt elementele scenografice cele mai importante în momentele cruciale ale piesei şi ale montării, unde la prânz se serveşte supă, regina fiind chiar chelneriţa, o scenă antologică, iar cea a autopsiei chiar monumentală.

Deşi suntem în epoca lumânărilor şi a torţelor, în câteva scene din final apare şi un bec electric…

Nu există pe scenă halebarde sau alt armament, nici trompete, nici tobe cu toboşar, totul fiind redus la esenţial. Din culise însă, întreaga acţiune este însoţită, ca în imaginile fotografice ce ne ţin respirația, de ritmul tobelor şi de muzica specială a domnului Vasile Şirli, un fervent colaborator al regizorului.

Personalul tehnic nu a avut o contribuţie deloc uşoară în manevrarea unor decoruri mobile, pe orizontală şi verticală, de mare efect, iar îmbrăcarea şi dezbrăcarea rapidă a personajelor a necesitat şi ea, desigur, mari eforturi.

Nu s-a apelat la ecrane, proiecţii video şi alte procedee, interesul fiind focusat pe croiala unui spectacol neaşteptat, ca şi scriitura dramaturgului, imprimând actorilor un dinamism tragicomic bine primit de public.

Aşadar, am avut bucuria de a vedea mult aşteptata premieră a piesei lui Radu F. Alexandru, Gertrude, în mult dorita regie a domnului Silviu Purcărete şi scenografia domnului Dragoş Buhagiar, în interpretarea magnifică a actorilor de stirpe aleasă, ceea ce constituie un eveniment repertorial şi spectacologic al Festivalului Naţional de Teatru, care a furnizat multe surprize extrem de plăcute.

Cronică de Dinu GRIGORESCU 

(Foto: Florin Ghioca, TNB)

 

GERTRUDE de Radu F. Alexandru

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Şirli

Coregrafia: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Viorel Florea

Distribuţia:

Gertrude – Claudiu Bleonţ

Claudius – Mircea Rusu

Hamlet – Marius Manole

Horaţio – Alexandru Potocean

Duhul – Marius Bodochi

Polonius – Paul Chiribuţă (actor Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti)

Ofelia – Lari Giorgescu

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments