Biografiile marilor scriitori conţin întotdeauna poveşti captivante, cu un impact emoţional care devine şi comercial. Povestea se vinde. În mod paradoxal, nu în puţine situaţii, eşti mai viu după moarte şi mai contestat în timpul vieţii (exemple, la noi: Urmuz, despre care rar se vorbeşte, Macedonski şi alţii).
Marele prozator de limbă germană Franz Kafka, evreu şi mai apoi de naţionalitate cehă, după cum a vrut istoria să împartă teritoriile, a trăit numai 40 de ani. Proza sa este veşnică, plină de noutate stilistică, de realitate, absurd şi grotesc, de tradiţie şi de modernitate frapantă.
Născut într-o familie bogată, tatăl lui Kafka, un om de afaceri prosper care şi-l dorea pe fiul său priceput în afaceri, s-a trezit cu un artist. Nu e greu să ne imaginăm dezamăgirea şi conflictele deschise, absurde, pe tema carierei, între tată şi fiul care avea să impună literaturii un stil extrem de complicat pentru o minte obişnuită cu realismul de zi cu zi. Autorul Procesului părea să bată câmpii, probabil, în viziunea tatălui său, aflat cu sacii în căruţă. Consolarea venea din partea mamei, o burgheză dominată de personalitatea soţului ei, sensibilă şi deosebit de atentă la nevoile fiului. De fapt, fotografiile din spectacolul prezentat de Teatrul Evreiesc vorbesc mai clar decât textele savante. Fizionomic, Franz semăna cu mama sa.
Montarea de la TES se limitează la o scrisoare din care se desprinde viaţa unui copil ca toţi copiii, devenit adolescent şi apoi matur, singuratic în societate, dar expansiv, vesel şi comunicativ în sferele de intimitate.
Frânturi de viaţă se scurg însă dintre rânduri, viaţa de zi cu zi, din mai toate etapele ei, scurtă şi care s-a întrerupt, din păcate, la doar 40 de ani, destul însă pentru ca scriitorul celibatar şi apoi căsătorit să lase moştenire omenirii capodopere literare. E parcursul standard. Dacă nu ar fi lăsat aceste opere, probabil că nu ar fi fost asimilat rapid în ierarhia literară a lumii, iar Scrisoarea către tata ar fi fost o simplă epistolă, o poveste banală. Personalitatea sa dă statut epicului şi farmec descrierii.
Comemorând centenarul morţii lui Kafka (3 iulie 1883 – 3 iunie 1924), Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti a promovat un spectacol mixt, autobiografic şi memorialistic, construit pe trei etaje de comunicare: cel fotografic, care porneşte de la vârsta copilăriei, traversând vârsta formării şi a maturităţii, când se transmit datele esenţiale ale familiei în care a crescut scriitorul; cel confesiv, prin destăinuirile lui Kafka prezentate într-un format teatrologic, întreţesut cu tehnologia video transpusă pe ecrane; şi cel lingvistic, întrucât se vorbeşte şi în limba germană, tradusă pe prompter, pentru a asigura autenticitatea unor comentarii legate de subiect.
Scenariul, calibrat pe harta adevărului istoric, realizat de scriitoarea Edith Negulici pe baza unei documentări minuţioase, redă cu scrupulozitate şi emoţie, într-un limbaj memorialistic, straturile şi substraturile Scrisorii (care nu este pierdută, în ciuda trecerii timpului).
Spectacolul viu şi cosmopolit se structurează într-un miniarsenal desfăşurat alert pe ecrane, prin microfoane şi alte dispozitive tehnice de comunicare, menite să ghideze spectatorii prin labirintul biografic, atenţia publicului fiind captată panoramic timp de 60 de minute.
Între tată şi fiu a existat o stare de inconfortabilitate comună, dureroasă, fără soluţie, deseori dramatică, chiar tragică. Scrisoarea, scrisă şi rescrisă, distrusă şi reconstituită, traversează vremurile în contextul unei bunăstări financiare a fiului, dar fără ca tatăl să înţeleagă înclinaţiile lui Kafka spre abstract. Tatăl visează la afaceri, iar Kafka îl visează pe Goethe, recitând cu o infinită libertate şi fantezie. Tatăl aruncă pe noptieră cartea de debut a fiului său, gest care-l contrariază pe acesta, interpretându-l ca un semn al indiferenţei, dar, ulterior, aflăm că tatăl său obişnuia să citească în pat, anulând astfel acuzaţiile fiului.
Mircea Dragoman, în rolul lui Franz Kafka, are misiunea dificilă de a se identifica cu personajul. Actorul are şi nu are datele fizice ale personajului real, aşa cum îl vedem în cadrul fotografic, dar joacă frenetic, convingător fragilitatea personajului, transmiţând cu intensitate dramatică un amestec de dragoste filială şi suferinţă profundă în multiple scene jucate cu energie, într-un spaţiu restrâns. Intră rapid şi bine în acţiune, dar este extras din poveste în momentele fotografice, ceea ce impune un efort de recuperare naturală a cursivităţii jocului.
Regia, semnată abil de Cătălin Bocîrnea, a caligrafiat vizual povestea într-o formulă nonconformistă, plurivalentă şi supraetajată, şi a poziţionat publicul pe scenă, ceea ce divulgă chiar virtuozitate.
Coloana sonoră de natură dramatică (Cosmo Stanciu) oferă atmosfera unui one-man show inedit, cu farmec indubitabil.
Spectacolul Scrisoare către tata readuce în atenţie destinul unui mare scriitor, a cărui influenţă rămâne incontestabilă.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: TES)
SCRISOARE CĂTRE TATA
Adaptare de Edith Negulici, bazată pe romanul omonim al lui Franz Kafka
Traducerea: Mircea Ivănescu
Cu: Mircea Dragoman
Regia: Cătălin Bocîrnea
Scenografia: Raul Cioabă
Univers sonor: Cosmo Stanciu
Asistenţă regie: Rebecca Rauh
Scenotehnică: Paul Stroia
Data premierei: 15 octombrie 2024 (Goethe-Institut), 17 octombrie 2024 (TES)
Spectacol prezentat de Teatrul Evreiesc de Stat şi realizat cu sprijinul UNITER şi Centrul Cultural German Iaşi, în parteneriat cu: Goethe-Institut Bucureşti, Forumul Cultural Austriac, Asociaţia HEARTH, Editura Humanitas Fiction, Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi.
