Titlul piesei, Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals, nu concordă cu conţinutul acesteia. Noi am înţeles de mult că tânăra generaţie este mai deşteaptă decât generaţia noastră şi că îşi face drum şi cu coatele, şi cu creierul. Raportându-mă la ce-mi spunea mama mea, nu era nimic fals, şi ea a trăit 94 de ani.
Observăm o nouă modă în materie de titluri de piese: se renunţă la tradiţia tuturor substantivelor de tipul O scrisoare pierdută, Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Fluturi de noapte, Ciripit de păsărele, Valsul lebedelor, Titanic Vals, Mobilă şi durere, Concurs de frumuseţe (care, de fapt, e un concurs de urâţenie). Angajare de clovn este un titlu tradiţional excepţional. A început să apară un nou fel de lozinci cu caracter didactic deranjant, care dă titlul pieselor. Am înţeles foarte bine că şi titlul anterior al piesei conţinea un cuvânt care azi este aproape interzis de noua cenzură globalistă (cuvântul sex trebuia castrat).
Mi-am dorit să văd această piesă de multă vreme şi chiar mi-a plăcut foarte mult. Cred că regizorul este omul care aduce ozonul unei piese sau nu-l aduce. Textul e o tragedie indiscutabil, inspirată din realitate şi chiar din groaza mamei domnului Vişniec faţă de abuzurile sexuale care s-au petrecut în războiul fratricid iugoslav. Tânărul regizor Botond Nagy, cetăţean român de etnie maghiară, a fost pus în faţa unui text extrem de complicat şi, după părerea mea, s-a descurcat. Am fost de 11 ori la Budapesta şi soarta mi-a permis chiar să trăiesc evenimentul vizitei primului primar al Budapestei la Bucureşti. Budapesta e mai frumoasă decât Viena. Tot ungurii mi-au construit o căbănuţă la munte pentru care am tot respectul.
Spre deosebire de unii regizori români, regizorii secui au din naştere un dinamism în plus şi nu este prima piesă pe care o văd construită pe o regie fortisimă, care nu se joacă cu jumătăţile de măsură şi nici nu face exhibiţii regizorale. Cu alte cuvinte, la un text dur trebuia o regie dură şi am agreat-o.
Matei Vişniec trece frontiera dintre moarte şi viaţă în ambele sensuri, descoperind într-un mod bizar viaţa morţilor şi moartea viilor, inspirate din războiul barbar din Bosnia şi care, astăzi, prin invazia Rusiei în Ucraina, înregistrează un mare număr de morţi din rândul tinerilor luaţi cu japca sau dintr-un patriotism orb.
O mamă, interpretată tulburător de Maia Morgenstern, are copilul mort, dispărut fără urmă în mulţimea cadavrelor de război beligerant. Tatăl, interpretat cu mare profunzime de Marius Bodochi, porneşte o cruciadă care ţine mai mult de teatrul absurdului, având ca ţintă recuperarea cadavrului fiului din pădurea de morţi, unde toţi cei ucişi stau claie peste grămadă de sute de ani din războaiele precedente. Tabloul este de Goya! Autorul trece graniţa dintre existenţă şi inexistenţă, iar pentru familie căutarea furibundă urmăreşte răscolirea pădurii de cadavre. Morţii apar la domiciliul părinţilor. E lumea vie a morţilor şi lumea părinţilor distruşi. Afacerile sunt afaceri în Europa şi pretutindeni. Apare şi lumea profitorilor acestei situaţii care încep să facă negoţ cu craniile descoperite, cu bocanci, cu curele, cu elemente dezgropate şi vândute părinţilor la preţuri exorbitante. Din acest tablou face parte şi sora decedatului, care practică prostituţia în Italia, fiind pe mâinile unor proxeneţi ce profită din plin de ea, dar care o gonesc din afacere pentru că face o deosebire rasistă între clienţi. E moartea morală vizualizată concret, tragicomic. Finalul este de un happy-end macabru şi constă în descoperirea cadavrului fiului expus într-un sicriu de sticlă.
Moartea devine la un moment dat tot atât de vie, de îţi trezeşte sentimentul unui veritabil coşmar. Există o asemănare între discursul demagogic al Doamnei Pipa din piesa lui Eugène Ionesco, Pietonul aerului, şi logoreea vecinului care vinde tot ce găseşte îngropat în curtea sa. Şi cerebral, şi analitic inconfundabil, Matei Vişniec scrie tot ce gândeşte cu sânge rece. O dramaturgie a lucidităţii absolute, turnată în forme strict personale. Poezia morţilor. Poezia groazei. O piesă avertisment.
Spectacolul este construit pe duritate maximă şi izbuteşte performanţa de a face extrem de credibil… incredibilul. Un macabru inteligent, şi elegant, şi realist. Deşi textul indică o locuinţă în pădure, în apropierea ei cu parfumul de rigoare, scenografia (Andreea Săndulescu) înfăţişează un interior glacial ce pare a fi o instituţie, o uriaşă morgă, cu multe scaune din plastic care, atunci când sunt trântite, par a fi zgomotele oaselor fracturate şi căutate de părinţii celor decedaţi. În fundal, o scenă peste scenă permite mutaţiile necesare dictate de text, dorite de originalul regizor, cum ar fi scoaterea la vedere a sacilor de gunoi aruncaţi în fântâni. De o rară emoţie sunt mâinile părinţilor vii care glisează inutil pe o fereastră şi nu pot atinge mâinile dispăruţilor. Aici vine moartea cu coasa.
Un spectacol surprinzător de la început până la sfârşit, cu o echipă formidabilă de actori. Răzvan Oprea este excelent în rolul vecinului Yrvan cu discurs de tip american. Licitaţia de cranii care pleacă de la preţuri monstruoase este un moment fabulos! Ada Galeş, în rolul Mirka, este de un cinism perfect şi abject, fără limite. Fantoma soldaţilor din Al II-lea Război Mondial întruchipată de Florin Călbăjos este impresionantă. În acelaşi spaţiu de joc mai apar: Macaronarul (Ciprian Nicula, expresiv şi paradoxal, stăpân de sclave), Travestitul (Mihai Calotă, excelent şi fosilier uman), prostituata care respinge clienţii africani (minunata Aylin Cadîr). În aceeaşi notă de realism crunt sunt patroana de bar (Silviu Mircescu), poliţistul de frontieră (Cosmin Dominte) şi cei trei asistenţi medicali (Daniel Lupeş, Andrei Bană, Claudiu Crişan). Maia Morgenstern (Mama), Marius Bodochi (Tatăl) şi Lari Giorgescu (Vibko, fiul) sunt un trio de spectacole mari. O menţiune de excelenţă cu totul aparte pentru acest extrem de mobil şi expresiv actor care se numeşte Lari Giorgescu, în rolul fiului decedat şi omniprezent pe scenă, în diferite ipostaze de invizibilitate, alături de părinţii săi, şi care furnizează axul tragic principal.
Patru ridicări de cortină la premieră validează un triumf actoricesc, un debut regizoral semnificativ la Bucureşti şi succesul indubitabil al unui text inedit şi necesar scris de un dramaturg clasic în viaţă, montat la Teatrul Naţional.
Dinu GRIGORESCU
