Vin rar, dar cu nostalgie la minunata sală a Teatrului „Bulandra” de la Grădina Icoanei, denumită „Toma Caragiu”, după gloriosul actor şi director al acestui teatru, strivit la cutremurul din 1977 şi căruia, împreună cu Valentin Silvestru, în anii ’90, i-am montat o placă memorială la fostul domiciliu, cu ajutorul Consiliului General al Primăriei Capitalei, şi i-am atribuit numele străzii respective.
Scena este largă, ospitalieră, frumoasă, adâncă, înaltă şi istorică, întrucât aici au fost montate multe spectacole emblematice ale Teatrului „Bulandra”, teatru unde a debutat şi Teodor Mazilu ca dramaturg cu Proştii sub clar de lună, piesă care recomanda un stil nou de a scrie comedie satirică de actualitate.
Vânătoarea, scrisă şi filmată de Thomas Vinterberg şi Tobias Lindholm şi transpusă scenic de David Farr, este o poveste brutală cinegetic în dublu sens, o dată că efectiv se împuşcă animale, adică păsări în zbor, în pădurea adiacentă, dar, în primul rând, se împuşcă omul, prietenul, colegul acuzat pe baza unor presupuse fapte nefondate că ar fi abuzat o fetiţă la şcoala unde lucra.
Textul este scris în cheia realismului psihologic pe care se reîndreaptă astăzi teatrul contemporan, fugind ca de ciumă de teatrul absurdului, de Eugène Ionesco, de Dürrenmatt, de corifeii absurdului, preferându-se o comunicare directă anti-metaforică şi generalizantă, pe o temă simplă, emoţională şi cu succes sigur la public, şi el vindecat de avangardism.
Ştim că scandinavii sunt foarte moralişti şi moralizatori, au o societate capitalistă prudentă, îmbogăţită şi foarte vigilentă cu abaterile morale mai ales când e vorba despre copii, pe care nu ezită să-i smulgă din familie şi să-i aducă în grija statului imediat.
Orice piesă trebuie citită în cheia ei care nu deschide uşile nemaipomenite în spatele cărora ar sta nişte dezvăluiri extraordinare, totul este sub emblema banalului exprimat pedagogic pentru o serie întreagă de dialoguri şi de răsturnări de situaţii, apelând şi la grupurile de copii care deschid şi închid spectacolul, mizându-se astfel pe o puternică impresionare a spectatorului.
Cu mâna pe arme şi pe Biblie, iubitor de beţii, de uciderea animalelor sălbatice şi de frumuseţea cerbilor, un amărât de educator divorţat, băiat bun într-o grădiniţă periferică, dar foarte bine organizată, fără fonduri europene şi cu o biserică încă funcţională şi populată de credincioşi, oferă câmpul de luptă al ideilor luate din cotidianul imediat şi care pleacă de la o presupusă tentativă de viol a unei fetiţe mincinoase, dar drăgălaşe. Apoi, vedem lumea adulţilor, toţi o apă şi un pământ, cu mici diferenţieri, cu tabieturile şi prejudecăţile lor, unii imorali, dar moralişti, alţii transformaţi în procurori şi judecători de caz, care încep să-l chinuie pe bietul educator, pus la zid pentru pedofilie. Există suspans dramatic pentru că te aştepţi la orice, inclusiv la un linşaj, dar nu suntem în America. Puşca lui Cehov, prezentă în mâna vânătorilor de greşeli şi a cerbilor din pădurea minunată, se descarcă la un moment dat într-o minunată scenă de vânătoare reală, realizată excelent de regia minuţioasă a acestui spectacol în care evoluează 11 copii şi opt adulţi. Simetric, avem parte de un emoţionant început şi de un tot la fel de emoţionant sfârşit, când se cântă colindele germane de Crăciun, simbol al purităţii sufleteşti a copiilor care nu ştiu ce fel de adulţi vor deveni şi ei la timpul lor. Sunt momente foarte plăcute şi bine orchestrate scenic, comportamental şi muzical.
În partea întâi, acţiunea se desfăşoară pedestru, pas cu pas, descifrând parcursul personajelor angrenate trup şi suflet în bătălia ce o duc împotriva pedofiliei. Urmează o pauză care permite unor spectatori să plece. Actul al doilea creşte în intensitate dramatică prin răsturnările de situaţii la 360 de grade care ne oferă vizibilitatea asupra oamenilor pe care nu te poţi baza niciodată şi de care ar trebui să te fereşti, dar n-ai cum. Acuzatorii se îmbrăţişează cu fosta victimă, Dumnezeu fiind martor în biserică cum fata îi cere iertare şi viaţa continuă cu alte subiecte pentru alte piese de teatru.
Andi Vasluianu, în rolul principal al victimei, joacă tot timpul înconjurat de membrii comunităţii din care face parte, ce par a fi o instanţă de judecată a faptei reprobabile, de fapt, inexistente.
Prezentarea piesei drept o capodoperă este evident o exagerare şi se datorează filmului omonim care a speculat ingenios şi atractiv hăituirea omului nevinovat, doborât de aparenţe nefavorabile, într-un decor forestier şi cinegetic, dar pe scenă lucrurile stau mult mai terestru, piesa fiind în final o dezbatere civică şi morală, cu elemente de tensiune dramatică bine justificate literar şi puse în valoare regizoral de Alexandru Mâzgăreanu.
Asortat cu atmosfera locului şi a textului şi pe coordonatele viziunii regizorale austere, decorul doamnei Maria Miu este simplu, lemnos şi expresiv, frumos şi inventiv, fix şi mobil, care se închide ca o capcană de vânătoare în care pică personajele şi care se deschide în anumite orizonturi. Un decor mai mult simbolic şi funcţional în care se foloseşte lemnul din belşug pentru a crea atmosfera locală, dar într-o manieră inedită.
10 scaune plasate în cerc pe care stau şi asistă ca la teatru la procesul presupusului violator membrii comunităţii mobilează scena cu strictul necesar şi se mişcă în diferite alte ipostaze pentru a sugera o sală de judecată, interiorul unei grădiniţe, o berărie unde se bea bere şi se înfierbântă minţile, interioarele unor locuinţe şi, în final, al unui lăcaş de cult protestant unde ascultăm minunatul colind Silent Night.
Al doilea erou principal este grupul de copii din care se detaşează copila nevinovată, dar care nu spune adevărul decât în final, când drama se termină într-un happy-end.
Al treilea erou principal este comunitatea mediocră, intrigantă, mai manipulatoare şi universal reprezentată în diverse ipostaze. Fiecare actor îşi susţine partitura cu aplomb şi asigură fiecărui moment credibilitatea necesară desfăşurării acţiunii. Sunt caractere lipsite de caracter în care se detaşează actorul Lucian Ifrim în rolul Per, de procuror al unor fapte imaginare dispus să acorde orice pedeapsă fostului său prieten. Aici constă valoarea principală a acestui text care trece dincolo de cazul infracţional ipotetic în zona nemerniciei umane din toate timpurile şi din toate societăţile care transformă nevinovaţii în victime, şi avem exemple din plin şi în România.
Spectacolul bine organizat pe segmente nu ratează niciun foc de armă, toate scenele îşi ating drept ţintă o creştere treptată a curiozităţii publicului care răsplăteşte actorii şi realizatorii cu generoase aplauze.
Aşadar, în rolul Lucas, domnul Andi Vasluianu obţine o izbândă indiscutabilă, la care se ataşează prestaţiile individuale şi colective ale actorilor: Mirela Gorea (Hilde), Gabriel Vatavu (Gunner), Ioana Anastasia Anton (Mikala), Cătălin Babliuc (Theo), Ioan Paraschiv (Rune), Lucian Ifrim (Per), Ştefan Radu (Marcus), Eva Panduru (Clara) şi Andrei Voicu, dublat de Călin Petru în rolul Peter.
Armamentul din dotarea actorilor realizează un personaj mut care devine vocal în momentul vânătorii, ce-şi justifică rolul nu numai pentru piesă, dar şi dublul sens al mesajului. Am avut senzaţia la un moment dat de soldaţi de plumb care prind viaţă în uniformele lor civice.
Corul de copii „Omis” produce două momente culminante vizual, emoţional şi artistic. Aceşti copii nu intră şi pleacă, ci staţionează în scenă ca nişte miniactori adevăraţi, în compania unor actori ultraprofesionişti, ceea ce este o altă izbândă a reprezentaţiei. Chiar mai mult decât atât, Clara, fetiţa năstruşnică care îşi retractează declaraţiile, oferă Evei Panduru prilejul de a etala multă naturaleţe în compania maturilor cu care joacă.
Cu totul exagerat este ca Vânătoarea să se considere o piesă care abordează şi zoofilia care rezultă numai din discuţiile de la vânătoare ale unor masculi destul de rudimentari, dar cert este că tema pedofiliei este la ordinea zilei la noi pe tapet.
Cele câteva expresii licenţioase la marginea vulgarităţii nu-şi aveau rostul şi ar trebui eliminate, fiind evident primitivismul vânătorilor atât de moralişti.
Prima colaborare a tânărului regizor Alexandru Mâzgăreanu, manager al Teatrului „Nottara”, cu Teatrul „Bulandra” este un succes personal şi profesional care dovedeşte maturitate, inventivitate şi precizie în arhitectura scenică. Secvenţa vânătorii din mijlocul pădurii este excelent realizată, la fel şi circulaţia păsării, adică a şoimului împăiat, plimbat prin scenă, ce oferă o încărcătură simbolică şi poetică simultan.
După triumful spectacolului lui Andrei Şerban, Oedip, cam rar jucat după premieră, putem consemna un nou succes de repertoriu cu Vânătoarea al întregii echipe şi al regiei evident.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
VÂNĂTOAREA
după filmul omonim de Thomas Vinterberg şi Tobias Lindholm
Adaptarea scenică: David Farr
Traducerea: Adrian Nicolae
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Maria Miu
Muzica: Alexandru Suciu
Lighting design: Daniel Klinger
Regia tehnică: Mihaela Oance
Sufleor: Mădălina Ignat
Foto: Andrei şi Maria Gîndac/ Two Bugs
Distribuţia:
Andi Vasluianu (Lucas)
Mirela Gorea (Hilde)
Cătălin Babliuc (Theo)
Ioana Anastasia Anton (Mikala)
Gabriel Vatavu (Gunner)
Lucian Ifrim (Per)
Ioan Paraschiv (Rune)
Ştefan Radu (Marcus)
Eva Panduru (Clara)
Andrei Voicu/ Călin Petru (Peter)
Cu participarea Corului de copii „OMIS”
Data premierei: 21.03.2024
