De la asasinarea lui Abraham Lincoln într-un teatru şi celebra scenă din Hamlet în care actorii reconstituie uciderea regelui Hamlet de către fratele său, Claudius, până la recenta tentativă de asasinat asupra fostului preşedinte Donald Trump, scena teatrală şi arta au servit mereu ca o oglindă a scenei politice şi invers.
În timpul alegerilor din 2016, au fost realizate diverse lucrări de artă pentru a-l satiriza agresiv pe Donald Trump, cum ar fi Make Everything Great Again, o pictură murală de artă stradală de Dominykas Čečkauskas şi Mindaugas Bonanu care îl înfăţişează pe Trump sărutându-l french pe Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, care a devenit virală. În august 2016, o statuie nudă ridicolă a candidatului republican la preşedinţie a apărut în parcul Union Square din New York City. Trump-ul statuar era gras, castrat, cu un penis minuscul şi cu o burtă care îi atârna.
Intitulată The Emperor Has No Balls, o parafrază licenţioasă la sintagma împăratul e gol, care sugera că Trump e laş (ceea ce Trump a dezminţit cu ocazia atentatului din 13 iulie 2024), era, de fapt, vorba de un exponat dintr-o serie de sculpturi pamfletare realizate de colectivul de artă activist/ anarhist Indecline şi instalate în Cleveland, Los Angeles, New York City, San Francisco şi Seattle.
Un an mai târziu, în iulie 2017, un Iulius Caesar modelat după Trump, cu perucă de păr auriu, costum şi cravată roşie, a fost ucis simbolic în Central Park, la Delacorte Theater. Producţia regizată de Oskar Eustis, pe care am avut surpriza să o văd, nu doar că sugera asemănarea, ci o amplifica, transformând explorarea tiraniei şi trădării de către Shakespeare într-un comentariu deloc subtil asupra preşedinţiei lui Trump, care abia începuse de şapte luni. Un spectacol fotografic, modern, în care concreteţea scenei mărea impactul.
Când un blond Iulius Caesar (interpretat de Gregg Henry) a apărut pe scenă cu o cravată roşie şi o soţie zveltă cu accent sloven, publicul din marele amfiteatru în aer liber a râs. A continuat să chicotească la retorica plină de hiperbole a lui Caesar, gesturile largi ale mâinilor şi susceptibilitatea la linguşire. La fel au reacţionat şi la apariţia personajului Calpurnia, inspirată de Melania, cu garderoba de lux şi silueta superbă, şi la Octavius Caesar, care purta o vestă antiglonț peste blazerul său albastru, o ţinută copiată după Jared Kushner. Au chiuit când unul dintre adversarii lui Caesar a declarat, exasperat, că romanii obişnuiţi îl iubesc atât de mult, încât l-ar ierta „dacă Caesar le-ar fi înjunghiat pe mamele lor pe Fifth Avenue”.
Dar, când duşmanii şi-au scos cuţitele şi l-au ucis sălbatic pe Caesar-Trump în Senatul asemănător cu cel american, atmosfera a îngheţat. Asasinarea lui Caesar-Trump a fost o afacere grafică, brutală, lăsând spectatorii să se confrunte cu moralitatea violenţei politice şi cu propriile lor limite morale. Criticii teatrali (democraţi) din metropola democrată au elogiat îndrăzneala producţiei în spiritul dreptului la exprimare liberă în artă, dar mulţi sponsori s-au retras şi protestatarii au întrerupt unele spectacole sau au plecat cu un gust amar sau revoltați. În mass-media, analiştii conservatori dezbăteau pe Fox News dacă spectacolul de teatru trecuse de graniţele decenţei şi intrase pe un teritoriu periculos.
Expresie artistică sau incitare?
Iulius Caesar a făcut parte dintr-o tendinţă mai largă în artă de a-l arunca pe Trump în galeria tiranilor shakespearieni. Alte montări şi spectacole au folosit îmbrăcăminte modernă, retorica populistă şi inflexiuni trumpiene pentru a face paralele. Aceste alegeri artistice nu au fost subtile, ci pamfletare şi incendiare. Susţinătorii au argumentat că astfel de portrete erau esenţiale, folosind relevanţa atemporală a lui Shakespeare pentru a critica politica contemporană.
Comedianţi de noapte, muzicieni şi artişti vizuali s-au alăturat şi ei acestui cor, portretele lor aplecând mai mereu spre caricatură, denigrare şi condamnare. Aceste reprezentări au modelat percepţia publicului, creând un mediu extrem de polarizat în care Trump a fost prezentat ca un mare pericol pentru pacea mondială, deşi, ironic, a fost singurul preşedinte american pacifist în mulţi ani care nu a început niciun război.
Criticii susţin că prezentarea lui Trump ca pe o figură care merită o răsturnare violentă ar putea încuraja extremiştii. Tentativa de asasinat asupra lui Trump a reaprins această dezbatere, arătând cum demonizarea constantă în mass-media şi artă a unui om poate duce la radicalizarea electoratului şi la acte de terorism domestic făcute cu „cele mai bune intenţii”.
Iulius Caesar nu este singura piesă care a atras paralele trumpiene. În 2016, Richard III de la Teatrul Almeida din Londra, cu Ralph Fiennes în rol principal, a făcut comparaţii clare între ambiţia nemiloasă a lui Richard şi stilul politic al lui Trump. În mod similar, unele producţii cu Macbeth au descris coborârea protagonistului în paranoia şi tiranie cu ecouri ale mandatului lui Trump, subliniind pericolele puterii necontrolate.
Războiul celor Două Roze şi confruntările dintre democraţi şi republicani
Lucrările lui Shakespeare continuă să fie o sabie cu două tăişuri pentru comentariul politic contemporan, punând în lumină dilemele etice şi tragediile care pot rezulta din ambiţii politice necontrolate şi evocând o luptă sângeroasă pentru putere pe o scenă politică unde doar costumele se modernizează, realităţile umane fundamentale rămânând la fel.
Lupta acerbă pentru putere dintre republicani şi democraţi în Statele Unite poate fi comparată cu Războiul celor Două Roze pentru tronul Angliei între 1455 şi 1487, mai precis dintre Casa Lancaster, reprezentată de Henric al VI-lea şi descendenţii săi, şi Casa York, reprezentată de Richard, Duce de York, şi fiul său, Eduard al IV-lea. Impactul acestui război asupra operelor lui Shakespeare poate fi observat în mai multe dintre piesele sale istorice, în special în Trilogia henriciană şi în piesa Richard al III-lea. Trilogia henriciană (Henric al VI-lea, părţile I, II şi III) şi Richard al III-lea explorează conflictele şi intrigile politice care au marcat perioada Războiului celor Două Roze.
În această analogie cu luptele politice contemporane, Casa Lancaster ar fi reprezentată de republicanii americani, iar Casa York de democraţii cu centrul de influenţă în New York.
Războiul celor Două Roze s-a încheiat în 1487 prin căsătoria dintre Henric al VII-lea, reprezentant al unei ramuri a Casei Lancaster, cu Elizabeth de York, reprezentantă a Casei York. Această uniune a dus la unirea celor două case rivale şi la încheierea conflictului armat, marcând sfârşitul oficial al Războiului celor Două Roze şi începutul dinastiei Tudor în Anglia.
Oare cum se va termina războiul electoral între republicani şi democraţi, naţionalişti şi globalişti? O „căsătorie” pare a fi imposibilă. Şi, revenind la Donald Trump, cine a fost oare acel Brutus din garda sa personală şi cercul de apropiaţi care l-a trădat?
Articol de Alexandra ARES
(Foto: en.wikipedia.org)
