Cea mai recentă premieră naţională a companiei teatrale Unfortunate Thespians, semnată de Mike Săvuică, la Teatrul Infinit, Omule, propune o întoarcere provocatoare spre rădăcinile teatrului european, cu un text medieval adus ingenios în prezentul populat de tineri corporatişti care bântuie cluburile noaptea, avizi de bani, sex şi alcool. Este şi primul morality play din România.
Morality play-urile îşi au originile în Anglia secolelor al XIV-lea – al XVI-lea, într-o perioadă în care teatrul, captat de biserică în Evul Mediu, începea să se elibereze de funcţia liturgică şi să devină un instrument de modelare morală, un fel de propagandă pentru o lume mai bună. Personajele nu mai erau doar figuri biblice, ci abstracţiuni ale virtuţilor şi viciilor umane. Everyman, sursa de inspiraţie a spectacolului Omule, un text anonim publicat în jurul anului 1500, îşi propunea să instruiască publicul despre inevitabilitatea morţii şi importanţa faptelor bune. Ce rămâne din această miză astăzi? În versiunea lui Mike Săvuică, morala medievală se rescrie printr-un filtru postmodern, unde individul se confruntă nu doar cu damnarea spirituală, ci şi cu vidul existenţial al unei lumi contemporane, hiperconectate în viciu şi consumerism.
Performance-ul lui Mike Săvuică mi-a adus aminte de experimentele lui Joseph Chaikin de la Living Theater şi de cele de la Open Theater, ale lui Judith Malina şi Julian Beck, pe care i-am cunoscut în anii ’90 la Festivalul BITEF. Şi Living Theater, şi Open Theater au redescoperit puterea teatrului ritualic printr-o estetică a fragmentării şi corporalităţii, iar Omule pare să se înscrie în aceeaşi linie de explorare. Chaikin a lucrat cu forme simbolice şi structuri inspirate de morality play-uri în spectacole precum The Serpent (1968), unde a transformat mituri arhetipale şi imagini biblice în performance experimental. Folosirea corpurilor actorilor ca simboluri vii şi ruperea convenţiilor narative sunt aspecte cheie în spectacolul Omule de la Teatrul Infinit.
De aceea, în contextul teatral bucureştean, Teatrul Infinit devine tot mai mult echivalentul lui La MaMa din New York – unul dintre puţinele teatre experimentale newyorkeze din anii ’60 care au supravieţuit şi care, la fel ca Infinit, este disponibil pentru închiriere, oferind tinerilor artişti spaţiul necesar pentru a experimenta şi a crea ceva diferit. În zona teatrului experimental american, atât Richard Schechner, cât şi Wooster Group au rescris şi ei convenţiile morality play-urilor printr-un filtru tehnologic şi performativ, punând în discuţie sensul moralităţii într-o lume fragmentată.
În Europa, Peter Brook a creat adaptări alegorice inspirate din structurile medievale, precum La Tragédie de Carmen (1981), o reinterpretare minimalistă influenţată de moralitatea medievală. Ariane Mnouchkine, cu Théâtre du Soleil, a folosit teatru ritualic în Le dernier caravanserail (1991) pentru a explora teme existenţiale şi morale. Totodată, Toneelgroep Amsterdam a abordat teme similare în Medea (2010), recontextualizând structuri clasice pentru a explora dileme morale într-un cadru contemporan. Aceşti artişti au transformat apoi aceste explorări în mega-spectacole, precum Mahabharata (1985) de Peter Brook, care combină mitologia indiană cu elemente de teatru ritualic şi filosofic, sau Les Éphémères (1982) de Mnouchkine, care îmbină teatrul, dansul şi muzica. În România, acest curent de teatru ritualic şi mega-producţii stilizate a fost ilustrat de Silviu Purcărete. Pe măsură ce spectacolele au crescut în dimensiune, complexitatea lor stilistică a devenit tot mai elaborată şi decorativă. Astfel, s-au distanţat de intimitatea primelor morality play-uri, care erau producţii simple, cu buget redus. Acestea se desfăşurau adesea în spaţii mici sau în aer liber, cu decoruri minime şi o formă de prezentare directă şi accesibilă publicului larg.
Performance-ul lui Mike Săvuică îşi propune deci o reîntoarcere la originile simple ale acestui gen de teatru ritualic; începe în hol, cu un singur actor (Tudor Bondoc) care invită publicul să consume cât mai multe shoturi, un consumerism care va fi ulterior deconstruit atât moral, cât şi scenic.
Esenţa unui astfel de spectacol stă în energia actorilor. Trupa extrem de tânără, formată în mare parte din absolvenţi de Hyperion, reuşeşte să susţină tensiunea textului printr-o combinaţie de vulnerabilitate şi forţă expresivă. Cântecul, poezia, dansul şi interacţiunile cu publicul (la început) completează această dinamică scenică. Ioana Mărăscu şi Daria Brojban compun o Moarte şi un Dumnezeu care evită clişeul şi caricatura, livrând cu ironie ambiguitatea acestor forţe supreme. Ştefan Cudalb şi Tudor Bondoc dau protagoniştilor forţa şi fragilitatea necesară. Foarte emoţionant momentul morţii părinţilor, pe poezia Enigmatici şi cuminţi, celebra rugă a lui Adrian Păunescu. Tânărul Alin Aronovici (tatăl) e dotat cu voce şi talent cert, dar are mult de lucru cu propriul fizic (pe care l-a neglijat). La rândul lor, Jennifer Dumitraşcu şi Selena Hoiss, personificări ale Avuţiei, adaugă un strat de ironie amară, bine ajustată la contemporan.
Scenografia semnată de Cilem Turkoz creează un spaţiu simbolic în care trecutul şi prezentul coexistă ritualic. Actorii poartă costume-ciorap, care sugerează nuditatea mai degrabă dizgraţioasă decât erotică, fiind văzută ca o dezbrăcare de aparenţele înşelătoare. Muzica live (Elena Albu-M., Elena Radu, Alexandra Listrat) devine un element organic al spectacolului, alternând între sacru şi profan, între solemnitate şi sentiment.
Omule ne întreabă: ce rămâne din om atunci când toate celelalte dispar? În filosofia creştină evocată în Everyman (ca şi în cea budistă), tot ce clădim în viaţă este efemer, ca valurile într-un ocean, şi nu rămâne decât efectul de undă al faptelor bune şi rele pe care le comitem.
Morality play-ul, în versiunea sa medievală, oferea un drum către mântuire. În secolul XXI, Omule lasă în urmă un sentiment de nelinişte, ghidându-ne, parcă de mână, spre esenţa umană care ne face pe toţi egali. Este un performance captivant şi original în contextul teatral bucureştean, care ne invită nu doar să-l vedem, ci chiar să-l trăim. Merită!
Cronică de Alexandra ARES
(Foto afiş: MD Antidtot; foto spectacol: A.A.)
Omule
de autor necunoscut
Traducerea şi adaptarea: Ştefan Cudalb, Mike Săvuică
Regia şi coregrafia: Mike Săvuică
Costumele şi scenografia: Cilem Turkoz
Light design: Andrei Marin
Video, grafică, poze: Laurenţiu Porumbel
Univers sonor (live): Elena Albu-M., Elena Radu, Alexandra Listrat
Distribuţia:
Om – Alin Aronovici, Tudor Bondoc, Cristiana C. Clucencu, Ştefan Cudalb, Jennifer Dumitraşcu, Delia Rădulescu, Alexia Blanariu, Răducu Diaconu/ Ştefan Mateuţ, Selena Hoiss, Cătălin Gheorghe
Dumnezeu/ Fapte Bune – Ioana Mărăscu/ Daria Brojban
Moartea – Daria Brojban/ Ioana Mărăscu
Lilith – Jennifer Dumitraşcu
Tatăl – Alin Aronovici
Mama – Elena Radu
Sora – Delia Rădulescu
Avuţia – Jennifer Dumitraşcu, Selena Hoiss
Cunoaşterea – Cristiana C. Clucencu
Omul-copil – Alexia Blanariu, Răducu Diaconu/ Ştefan Mateuţ
Adam – Cătălin Gheorghe
Producător: Unfortunate Thespians
Sponsor: Lugera The People Republic
Data avanpremierei: 3 martie 2025
Data premierei: 4 – 5 martie 2025
