Joi, 9 ianuarie 2022, am ascultat încă o dată, la Radio România Cultural, adaptarea radiofonică a piesei Ultima cafea cu Iuliu Maniu de Dinu Grigorescu, în regia artistică a lui Mihai Lungeanu, şi am rămas şi mai impresionat decât primă dată când am ascultat-o în 2016. Fiindcă acolo amintirile se succed într-un ritm rapid, „povestea” fiind adaptată să se încadreze într-un anumit timp pentru a putea fi redată succint şi coerent la radio. Am realizat în paralel că filmul vieţii trăite de dramaturg este cu mult mai vast, iar oceanul de sentimente trăite raportat la aceste amintiri de familie este infinit mai vast şi mai nuanţat. Omeneşte aproape că nu înţeleg cum autorul a rezistat din toate punctele de vedere acestei torturi psihice, fizice şi mentale care s-a desfăşurat timp de atâţia ani. Să nu poţi spune că tatăl tău trăieşte… să ştii că există şi totuşi să trăieşti o viaţă „paralelă”, departe de el… Nu există o crimă mai mare! Cum poţi să te opui acestei vieţi, acestei drame, reuşind la urmă să îţi înalţi zâmbetul către stele, ca un spartan, şi să îmbraci în final haina unui comediograf? Povestea aceasta m-a răvăşit şi am înţeles despre Dinu Grigorescu că în viaţă este un dramaturg-comediograf, iar în spirit, un învingător.
După povestea dramatică audiată, a continuat o altă piesă la radio, Cea mai frumoasă zi din viaţa mea de Bernd Schirner. Am ascultat şi respectiva piesă, apoi m-am dus la mine în cameră şi am revenit la lucrurile obişnuite. Dar, ca de fiecare dată când discut despre teatru şi despre istoria teatrului, rămân mult timp să meditez la cele spuse. Şi mă gândesc la o poveste despre vise… Din nou am trăit un vis conştient: eram proiectat într-o altă lume, un alt spaţiu, undeva la o şcoală de teatru. Se discuta acolo despre jocul actorilor, despre regie. Şi… surpriză! La un moment dat, mă întâlnesc cu marele Toma Caragiu. Niciodată până acum nu am avut vreo „intersectare” cu această fiinţă în niciun fel. De data aceasta mi-a vorbit direct. Îmi era ruşine şi să ridic privirea spre el. Când l-am privit, m-au surprins buclele lui cârlionţate. Mi-a dat o lecţie despre teatru şi intuiţie. Mi-a povestit despre o picătură de apă şi despre ceva care îmi aduce aminte de o tehnică străveche indiană numită Kapal Randhra. În câteva cuvinte simple am înţeles cât din sute de cărţi!
ing. Horia BÂRLEANU
