Am premiat Cravata galbenă, în primul rând, pentru că m-a readus, după foarte mulţi ani, într-o sală de cinematograf din care evadasem, dezamăgit, dezgustat chiar, de tematici vulgare, de obsesia pentru urât, de modul în care realitatea românească era prezentată ca un spectacol uniform negativ, mai simplificată decât în adevăr. România este infinit mai complexă decât viziunea scenariştilor grăbiţi ai ultimelor decenii.
Am fugit multă vreme de filmele în care personalităţile erau estompate, complexităţile umane reduse la clişee, iar aspiraţia artistică înlocuită de dorinţa de a păşi pe un covor roşu. În Cravata galbenă, nimic din toate acestea nu se regăseşte.
Titlul mi-a adus imediat în minte eleganţa expresivă a altor titluri memorabile: Patima roşie a lui Mihail Sorbul, Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, O scrisoare pierdută a lui Caragiale. Titluri sonore, conţinând un miez poetic, simbolic, capabile să surprindă o lume întreagă. În sfârşit, n-am mai văzut nici „sex în mănăstire” şi nici „aventuri în Mercedesuri”. Nici populaţia aceea gregară, mereu aceeaşi, dintr-o Românie caricaturizată.
Filmul este curat ca o lacrimă românească.
Actorii – americani şi totuşi atât de firesc integraţi în fibra poveştii – sunt senzaţionali. Am savurat reconstituirea epocii interbelice, aceea a unei Românii elegante, vibrante, europene. Am recunoscut şi România bolşevică în care am trăit o jumătate de viaţă, cu tensiunile şi absurdul ei. Am retrăit în acelaşi timp poveştile despre ţară, despre Berlin, Italia şi Veneţia. Alternanţa planurilor temporale este fermecătoare, fluidă, plină de sens.
Dialogul este precis, deloc redundant. Mesajul filmului se transmite, în primul rând, prin imagine, prin sugestie, prin paralelă, prin comparaţie. Frumuseţea stă în fineţe, iar fineţea în sinceritatea epicului.
Muzica clasică, încăpăţânarea lui Celibidache, „posibilul posesor al unei super-urechi”, cum îi spuneau unii, se decupează magnific. El auzea lucruri pe care alţii nu le aud şi înţelegea ce mulţi nu pot înţelege nici astăzi: că muzica nu e doar aproape de divinitate, ci poate fi chiar o formă a divinităţii.
Ca scriitor, m-am regăsit în lupta lui: în momentele de răscruce, în îndoielile de utilitate colectivă, în confruntarea cu propriul adevăr interior, în întâmplarea norocului – acel noroc decisiv pe care Celibidache l-a avut, dar pe care nu l-a folosit niciodată pentru a-şi comercializa geniul.
Scenele comunică între ele cu o magie rară. Transversalităţile, trecerile, răscrucile cresc suspansul. Întretăierea epocilor dă filmului o vitalitate şi o dimensiune profundă. Culorile sunt minunate, sunetul impecabil, motivaţiile personajelor credibile, sentimentele autentice. Politicul este aproape inexistent – şi bine face. Politicul strică adesea arta, o sapă din interior. Aici, filmul este liber.
Cravata galbenă este un plonjon într-un trecut de aproape o sută de ani. Filmul le aminteşte celor mai vârstnici ce valoare umană şi profesională era necesară pentru a deveni prim-ministru într-o altă Românie, o Românie reală, nu caricaturizată. Este un film despre valoare, despre respect şi despre respectul valorii.
Titlul – Cravata galbenă – mi-a trezit şi amintirea discuţiilor cu scriitorii chinezi care cunoşteau filmul românesc mai bine decât îl cunoşteam eu însumi. Ei căutau în film nu doar ideologie, ci şi portrete, caractere, figuri umane în toată complexitatea lor.
Acest film este exact asta: un film de portrete, un film de mari actori, un film demn de mari regizori. O poveste reală, un destin românesc care a dobândit notorietate mondială.
Povestea lui Sergiu Celibidache.
Recenzie de Dinu GRIGORESCU
Cravata galbenă
Regia: Serge Ioan Celebidachi
Scenariul: James Olivier, Serge Ioan Celebidachi
Producători: Adela Vrînceanu Celebidachi, Cristina Dobriţoiu, Andrei Boncea, James Olivier, Robert W. Cort
Director de imagine: Peter Menzies Jr.
Montaj: Mircea Olteanu
Muzica: Kathryn Kluge, Kim Allen Kluge
Costume: Allesandro Lai
Distribuţia:
Ben Schnetzer – Sergiu Celibidache, între 20 şi 60 de ani
John Malkovich – Sergiu Celibidache, în amurgul vieţii
Ewan Horrocks – Sergiu Celibidache, adolescent
Sean Bean – Demostene Celibidache, tatăl dirijorului
Kate Phillips – Ioana Celibidache, soţia dirijorului
Miranda Richardson – Ioana (în vârstă)
Anna Sophia Feruglio-Marinescu – Ioana (copil)
Olivia Popica – Sonia Celibidache, sora dirijorului
Ava Elena Capatina – Sonia (copil)
Charlie Rowe – Miki (Serge Celebidachi, fiul dirijorului)
Eric Olaru – Miki (copil)
Orlando James – Ginel, prieten (Eugen Trancu-Iaşi)
Sam Roberts – Ginel (adolescent)
Alexandru Isărescu – Ginel (copil)
Robert Dölle – Heinz Tiessen
Anton Lesser – Martin Steinke
Charles Nishikawa – Dl Tanaka
Tamzin Merchant – Ortancia
Bo Poraj – directorul Filarmonicii din Berlin
Claudiu Trandafir – primarul din Iaşi
Daniel Plier – ofiţerul SS
Benedikt Haefner – soldatul SS
Judith State – profesoara de balet
James Olivier – inginerul de sunet
Pascal Ulli – profesorul-dirijor
Edward Hogg – securistul trimis din România
Reginald Ammons – ofiţerul american
Jürgen Heimüller – dirijorul Wilhelm Furtwangler
Gen Seto – preotul budist
Scott Johnston – ministrul Niculescu
Bianca Rogoff – Golda
Ioana Cojocărescu – Magda
Maria Moustache – Magda (copil)
Lina Sanden – Maria
Ovidiu Iacob – Ticu
Ionuţ Isărescu – Ticu (copil)
Studio: Oblique Media Film, Avanpost, Frame Film
Durata: 145 de minute
Data premierei: 1 noiembrie 2025 (proiecţia de gală, în Bucureşti, la Sala Palatului), 14 noiembrie 2025 (în cinematografele din România)
