Situația dramaturgiei în epoca războiului energetic și a tragediei ucrainene

0
68

Am văzut la Teatrul Dramaturgilor Români Iona de Marin Sorescu, cu Lari Giorgescu în rolul principal, în regia experimentatului director de scenă Victor Ioan Frunză, şi tot aici am văzut, în premieră, şi Paracliserul lui Marin Sorescu, cu Claudiu Bleonţ în rolul omonim. La Teatrul Naţional voi vedea, probabil în curând, noua versiune a Scrisorii pierdute, în regia lui Horaţiu Mălăele. Tot la Naţional am urmărit spectacolul aniversar cu numărul 200 al piesei lui Victor Eftimiu, Omul care a văzut moartea. În portofoliul voluminos al primei noastre scene se mai află câteva piese româneşti interbelice (Allegro, ma non troppo de Ion Minulescu, Micul infern de Mircea Ştefănescu, Pădurea spânzuraţilor după Liviu Rebreanu), postbelice (Regele moare de Eugène Ionesco, Preşul de Ion Băieşu, Frumos e în septembrie la Veneţia după Teodor Mazilu) şi contemporane (Angajare de clovn de Matei Vişniec, Luminiţa, de la capătul tunelului de Radu F. Alexandru, Dumnezeu se îmbracă de la second-hand de Iulian Margu, After Hours de Radu Iacoban, Fetiţa soldat de Mihaela Michailov, 50 de secunde de Daniel Oltean, Matilda şi groparii de Stela Giurgeanu, Figuranta de Andreas Petrescu, Hai, să vorbim despre viaţă! de Ana Sorina Corneanu), unele dintre ele fiind cotate drept cele mai bune texte ale anului după aprecierea juriului UNITER. La Teatrul „Nottara” se joacă, în sfârşit, o piesă a comediografului Mihai Ispirescu, Magnificul, în regia lui Lucian Sabados, cenzurată grav de pandemia Covid-19, care, practic, este singura satiră contemporană. Dat fiind portofoliul generos al Teatrului „Nottara” care conţine 45 de spectacole (Asta-i ciudat! / Păguboşii de Eugen Rotaru, Despre olteni, cu dragoste după Marin Sorescu, Efecte colaterale de Alexandru Popa, Iona de Marin Sorescu, Lecţia de Eugène Ionesco, Mitică Popescu de Camil Petrescu, Repetiţia vieţii mele de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu etc.), un spectator dornic să vadă şi el o comedie contemporană satirică trebuie să aştepte multe săptămâni. Mihai Ispirescu a fost montat recent şi pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova cu one-woman show-ul Bărbaţii mint mai mult, femeile mai bine. Situaţia pieselor româneşti era la un moment dat foarte bună şi la Teatrul Metropolis, unde în prezent se joacă spectacolele O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Titanic Vals de Tudor Muşatescu, Peretele, 7 dintr-o lovitură şi Două liniuţe de Lia Bugnar şi Ultimii de Mimi Brănescu, dar publicitatea teatrală nu prea scoate în evidenţă acest repertoriu. La Teatrul „Bulandra”, cu excepţia pieselor lui I. L. Caragiale (După Dʼale şi O scrisoare pierdută), Victor Ion Popa (Tache, Ianke şi Cadâr), Eugène Ionesco (Scaunele) şi Alexandru Popa (Gigel), nu ştiu să fie jucate piesele contemporanilor Radu F. Alexandru, deţinător al Premiului „I. L. Caragiale”, atribuit recent de Academia Română, nici comediile de maximă actualitate ale lui Mircea M. Ionescu, şi ele premiate de Academie, nici piesele lui Horia Gârbea, un vârf al generaţiei sale care, în sfârşit, este jucat la Teatrul Naţional din Cluj (Crimă cu pistol şi bile), deşi clujeanul comediograf de foarte bună calitate Viorel Cacoveanu am impresia că pur şi simplu nu este lăsat să revină pe scenă din varii motive…

Mă exclud din acest pachet de comediografi care par a fi supuşi unui stat paralel cu realitatea dramaturgiei, care se scrie, se publică, se recenzează şi se premiază în „România liberă” de orice cenzură, care permite în ultima perioadă, de pildă, pe scena energiei să se joace un teatru de cea mai proastă calitate, dar cu enormă vizibilitate. Dacă am scrie peste noapte o piesă despre energie, imediat am fi catalogaţi minori, sau prea Divertis, sau prea neserioşi ca să fim luaţi în serios.

Există un enorm retard între actualitate şi teatralitate ce se datorează încremenirii în proiectele fixiste ale managerilor care se simt bine mersi în confortabilul existenţial şi, dintr-o disperare teatrală, ţes adevărate pânze de păianjeni pentru a bloca şi captura chiar şi ce trebuie lăsat liber să zboare, deşi ar trebui să aducă texte inconfortabile, virulente satiric, montate de cei mai buni regizori şi servite de cei mai buni scenografi.

În piesa lui Mircea M. Ionescu, Bărbatul cu trei picioare, încununată cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române, se vorbeşte într-un stil atât de agreat, atât de realist despre urmările războiului din Afganistan, când eroii români mutilaţi fizic ajung în tratament şi au nevoie de un transplant de picioare, dar spitalele din România aflate pe mâna unor birocraţi sanitari propun mutilaţilor ca în loc de picioare să li se monteze mâini, fiindcă nu au picioare de rezervă. Să sperăm că Teatrul Naţional Iaşi, care a organizat în septembrie 2020 spectacolul-lectură cu această piesă, nu va mai sta mult pe gânduri şi o va monta scenic. Altă piesă a aceluiaşi dramaturg intitulată America de-acasă a avut un succes enorm la Bacău şi Chişinău, dar insuficient pentru a fi montată imediat la Bucureşti.

Radu F. Alexandru este un autor de mare rafinament aflat sub influenţa lui Anton Pavlovici Cehov şi textele sale cu puţine personaje şi cu puternică respiraţie bucureşteană stau într-un fel de vamă dramaturgică, dramaturgul fiind jucat recent la… Viena, la Teatrul Pygmalion. Am senzaţia că teatrele de stat din Bucureşti devin particulare din punctul de vedere al deciziilor repertoriale, al gustului spre naturalism, spre personaje nesimţite din realitatea contemporană care nu pun mari probleme să fie aduse pe scenă.

Condiţionările de generaţie şi noua frică a cenzurii europene corect politice faţă de ce ar putea scrie unii dramaturgi curajoşi şi capabili să o facă îmi aduc aminte de cenzura comunistă care-l bloca pe I. D. Sîrbu, dar care-l promova pe Ion Băieşu cu Tanţa şi Costel şi-l ignora cu Dresoarea de fantome. Cu Teodor Mazilu, reprezentativ pentru deceniile 6, 7 şi 8, se defilează în continuare şi bine se face, dar se condamnă la inexistenţă generaţia următoare. Dacă cenzura ideologică avea o idee fixă cu promovarea masivă a dramaturgiei româneşti contemporane, e un nonsens ura de astăzi care atinge culmile ipocriziei libertăţii de opţiune. A devenit o regulă nescrisă ca secretarii literari să nu răspundă la e-mail-urile dramaturgilor contemporani în viaţă, care nu sunt nici măcar invitaţi de către directorii teatrelor la discuţii asupra fenomenului teatral din realitatea care merită să fie oglindită scenic. Curajul acestora lipseşte cu desăvârşire, iar publicul savurează ceea ce i se oferă. Există un public foarte cultivat pe de o parte, iar pe de altă parte, cel prost educat de cultura comercială deşănţată a emisiunilor de umor strident şi vulgar, de tot ce aud şi văd în spaţiul public, de toate scenetele serale ale televiziunilor noastre ahtiate după profit, iar lipsa bunului simţ face ca până şi domesticul buletin meteo să etaleze mai întâi nurii frumoaselor prezentatoare obsedate pur şi simplu de propria lor ţinută decoltată, de parcă ar fi la un târg de fete, în dauna informaţiilor climaterice pe care le servesc mai mult sau mai puţin profesionist.

Circul politic oferă, de asemenea, spectacole de mare anvergură publicului avid de acrobaţii nesfârşite, cum au fost cele din proximitatea actualităţii de guvernare care nu pare a fi înţeles că trebuie oprit circul, deşi jongleriile unor miniştri aflaţi la adăpostul grijilor materiale fac tot felul de scheme şi teorii ale chibritului tot mai fosforescente, la ore de maximă audienţă, în acest vandalism energetic. Pur şi simplu ajungem să fim prostiţi de acei băieţi deştepţi din energie, foarte energici cu interesele lor de superîmbogăţire, ce nu mai contenesc în a eclipsa până şi morţii de covid şi care îmi aduc aminte de valul lăcustelor sovietice care subjugase economia, dar şi când dramaturgia devenise paralelă cu realitatea condamnaţilor politic.

De Ziua sacră a Culturii, când nu-mi pot alunga din minte botniţa pusă jurnalistului Eminescu şi nici tratamentul aplicat dramaturgului Caragiale, ale cărui piese erau considerate datate şi nejucate, îmi pun toată speranţa nu în Proştii sub clar de lună, ci în inteligenţa inteligenţilor noştri.

Dinu GRIGORESCU,
comediograf şi critic teatral

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments