Teatrul Naţional din Bucureşti a venit cu o a doua dramatizare în această primăvară (prima fiind Repetiţie pentru o lume mai bună de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu, după romanul omonim al lui Mihai Radu) de data aceasta realizată de regizorul Dragoş Galgoţiu după nuvela lui Mateiu Caragiale publicată în 1929 şi declarată, incorect după după părerea mea, roman. O dramatizare însoţită de un program de sală de o calitate grafică, şi nu numai, excepţională, realizat de Anita Neagu, şi o premieră cu peripeţii, după ce tânărul Andrei Huţuleac, distribuit iniţial în rolul naratorului, a părăsit producţia şi şi-a dat şi demisia din TNB, din motive necunoscute. Este prima colaborare a regizorului cu TNB-ul care iată, încearcă să deschidă acest teatru multor alți artiști decât cei cu care ne-am obișnuit.
Anii 1920, „the roaring 20s”, fuseseră un timp de avânt cultural, când arta devenea aventuroasă şi se îndepărta cât mai mult de dulcele stil clasic. Stilul dominant de arhitectură şi design era ArtDeco, în artă mişcările expresioniste şi suprarealiste cu elemente surprinzătoare de juxtapoziţie părăseau cărările bătătorite şi se aventurau pentru prima dată în teritoriile misterioase ale conştiinţei. Dada începuse la Zürich explorând absurdul, nonsensul, hazardul şi aleatoriul, erau la modă spiritualismul şi psihanaliza. Apăruseră fascinaţia tehnologiei şi epoca maşinii, cubismul şi arta inspirate din motive geometrice. Artişti ca Salvador Dali spărgeau graniţele logicii şi flirtau cu ideea de non sequitur.
În Bucureştiul rămas în urma vestului, ca şi azi, modernismul coabita încă cu savoarea secolului al 19-lea, mai levantin. Bărbaţii de lume, aşa cum ne arată şi fotografiile lui Mateiu Caragiale, obişnuiau să poarte ziua costume din stofă englezească, cu dungi, croite cu fler, în general la croitor, iar seara purtau smoching, cămăşi albe de mătase cu gulere scrobite şi papion, batiste, pantofi negri din piele. Erau la modă paltoanele de blană, mustăţile şi pălăria, obligatorie pentru bărbaţi, simboliza prin stilul ei statutul deţinătorului. Bărbaţii, ca şi femeile, aveau un cult pentru păr şi dormeau seara cu un fileu pe cap pentru a-şi menţine coafura impecabilă a doua zi. Mahalaua era mai pestriță.
În această epocă, Mateiu Caragiale era, în limbajul de azi, un college dropout, care îşi abandonase studiile de Drept la Berlin şi se întorsese la Bucureşti să se căsătorească cu o femeie bogată mai în vârstă decât el cu 25 de ani şi să scrie literatură, sub influenţa lui Marcel Proust. În jurnalul „bastardului lui Caragiale” de Aureliu Goci aflăm că Mateiu era fascinat de heraldică şi că era un poseur care se comporta „ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole”.
Montarea lui Dragoş Galgoţiu este fidelă textului, cu un picior în boierie şi altul în mahala, într-o zonă de clarobscur şi grotesc. Am apreciat în special coloana sonoră evocativ- nostalgică. Mi-aş fi dorit poate ca aceşti Crai să fie mai subţiri, nişte domni adevăraţi cu aventuri în zonele rău famate şi secrete devastatoare. Cu câteva excepţii notabile (cum ar fi scenele superbe din bordel călare pe o statuie grotescă), Dragoş Galgoţiu a mers însă pe o retrospectivă abstractă, susţinută în principal de pantomimă (uneori lungă şi repetitivă, cum a fost la scena morţii prinţului rus). Pe acest „extra text” inventiv, speculat la maximum, uneori mult după ce spectatorul sesizează intenţia regizorală, s-au „grefat” monologuri şi pasaje celebre din roman, captate mai mult sau mai puţin aleatoriu. Dramatizarea nu a oferit o poveste, ci o puzderie de amintiri disparate.
Spectatorii nefamiliari cu opera şi povestea Crailor vor găsi anumite neclarităţi, motiv pentru care un dramaturg profesionist ar fi putut ajuta dramatizarea, aşa cum s-a întâmplat la dramatizarea romanului Repetiţie pentru o lume mai bună regizat de Radu Afrim, care combină mai bine esenţa umană a personajelor cu firul narativ, creionând atât de plastic timpul, locul şi spiritul epocii.
Cine au fost, de fapt, aceşti Crai de Curtea-Veche şi ce îi unea nu prea reiese cu claritate din spectacol. Totul este mai mult sau mai puţin iluzoriu, ca şi în carte. Criticul George Călinescu spunea în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”: „O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat, sub mizilirea lui Gr. Ghirica, şi a început a jefui oraşul. Melanos, cu cucă de domn în cap şi cu haine voievodale furate, trecea prin oraş cu《craii》lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau, deci, un fel de boemi dezmăţaţi, bucureşteni”. Criticii Șerban Cioculescu și Nicolae Manolescu, din contră, îi vedeau nu ca pe nişte mahalagii, ci ca pe o „nobilime crepusculară”. Fotografiile picturale din programul de sală al spectacolului (realizate de Florin Ghioca şi prelucrate de Sabina Spătariu) i-a prezentat mai degrabă în spiritul grupului de boemi ai lui Toulouse Lautrec din secolul al 19-lea, cu pitic cu tot (dar fără febra artistică a impresioniştilor).
Cara, naratorul, văzut ca un om al prezentului (interpretat cu sensibilitate de un Marian Râlea care pare că este pus în rol prea recent), îmbrăcat modest, cu un palton de stofă gri, plin de praf, vine din zgomotul traficului de azi şi intră într-un beci vast, mobilat cu vechituri, covoare persane și o pianină, de unde deapănă amintiri despre personaje pe care le-a cunoscut şi tipologii celebre în Bucureştiul de la cumpăna secolului 19 și 20. Este un pic tras de păr dar acceptăm convenția.
Personajele se întrupează ca nişte spectre din seriale gotice gen Tales from the Crypt (Aventuri în Casa Morţii) şi la rândul lor deapănă amintiri şi le ilustrează cu pantomimă. Femeile apar ca nişte zombie ale vechilor bordeluri, apariţii în stare de mare degradare, adevărate fleurs du mal ale lui Baudelaire sau „flori ale maidanului”, cum le numeşte Mateiu Caragiale, iar „Craii” au identităţi contradictorii, virusate de melancolie, flaneuri care-şi petreceau timpul la plimbare în Cişmigiu, la orgii în bordeluri şi la birturile de pe Lipscani.
Unul din crai e făcut ca un boier cu redingotă din secolul al 19-lea (Paşadia, interpretat cu fineţe de Mihai Calotă), altul e ca un clovn (Pîrgu, interpretat în tuşe stridente de Claudiu Bleonţ), altul e un rentier de la începutul secolului al 20-lea care îşi toacă averea pe vin şi femei şi apoi fură o moştenire (Pantazi, interpretat cu fler dramatic de Ioan Andrei Ionescu), iar altul serveşte drept o parodie de maior chefliu (Maiorică, interpretat expresiv de Dorin Andone, chiar dacă rolul e un pic schematic). Costumele (realizate de Lia Manţoc) sunt în general atrăgătoare, dar parcă, intenţionat sau nu, unora le pică prost pe corp. Decorul beciului adânceşte impresia de Tales from the Crypt (Aventuri în Casa Morţii).
În genul gotic, personajele sunt particularizate într-un mod mai atractiv (cool). De asemenea, există o progresie dramatică mai clară care să unească mai bine părţile. Spectacolul lui Dragoş Galgoţiu nu urmează (decât exterior) convenţiile genului, ci în primul rând spiritul contemplativ al romanului. Relaţiile dintre personaje sunt fie inexistente, ca în teatrul absurd, fie exterioare, fie cam cabotine (în cazul lui Claudiu Bleonţ, într-o postură destul de ingrată; păcat, pentru că Bleonţ este un mare actor, cu mai multă subtilitate).
S-au distins Ioan Andrei Ionescu ca Pantazi, ale cărui amintiri au străbătut cel mai bine veacurile alături de cele ale Penei Corcoduşa (Cesonia Postelnicu) cu tragica ei iubire pentru prințul ofițer rus Serghei (un caricatural Carol Ionescu). De asemenea, parțial Mihai Calotă ca Paşadia, oferind contrapunctul eleganţei în galeria mahalagiilor, cel puţin până la un anumit monolog pe care il spune încet și la orgiile din bordel când rămâne cam mult timp în nădragi. (Apropo de aceste episoade erotice, două dintre ele au fost coregrafiate de Galgoţiu în prea mare similitudine cu ce a făcut Eugen Jebeleanu în scena când Arkadina îl reseduce pe Treplev din spectacolul Pescăruşul, tot de la TNB.)
În grupul doamnelor s-au distins în special Fulvia Folosea (Raşela), Costina Cheyrouze (Elvira) şi ingenua Maruca Băiaşu (Wanda/Ilinica) care promite şi creşte ca artistă de la un spectacol la altul, demonstrând talent şi o expresivitate cu multe faţete.
Craii de Curtea-Veche este un spectacol meditativ, inventiv, cu momente şi replici memorabile, animat de un vibe retro şi o poetică a melancoliei şi a grotescului. Va delecta cu certitudine publicul de cunoscători ai lui Caragiale (tatăl şi fiul) și iubitorii de literatură și critică literară, dar mai puţin spectatorii înclinaţi spre un teatru modern.
Alexandra ARES
