Spectacolul anului? OEDIP de Robert Icke, regia: Andrei Şerban, la Teatrul „Bulandra”

VOTAŢI ADEVĂRUL! – Un spectacol extraordinar şi răvăşitor

1
1705

Regizorul Andrei Şerban a declarat de multe ori că nu prea este interesat de dramaturgia contemporană, dar iată că, în mod ironic, unul din cele mai extraordinare succese ale lui de dată recentă vine de la un text contemporan, inspirat într-o măsură foarte liberă din mitul lui Sofocle, scris de Robert Icke, un dramaturg şi regizor britanic de 38 de ani. La fel s-a întâmplat anul trecut şi cu reputatul regizor Silviu Purcărete care a înregistrat un mare reviriment artistic cu spectacolul Gertrude, bazat pe piesa contemporană a dramaturgului Radu F. Alexandru, inspirată şi ea, foarte liber şi curajos, dintr-un text clasic.

Piesa Oedip a lui Robert Icke se petrece într-o singură noapte, fatidică, respectând unitatea de spaţiu şi timp a teatrului clasic. Icke concepe piesa ca pe un modern family drama, pe care suprapune dibace un office drama, urmând ca ambele să se coaguleze treptat într-un thriller existenţial, din care nu lipseşte o mare şi tulburătoare poveste de dragoste. „Reţetă perfectă” şi scrisă superb, piesă de actualitate care confirmă antichitatea. Asistăm la un destin personal şi profesional care se autodistruge, chiar în momentul împlinirii maxime, totul fiind urmat de un epilog luminos şi cathartic. Ieşi de la spectacol total răvăşit şi impresionat. Ce minuni se pot petrece în două ore pe o mică scenă de teatru!

Este vorba despre noaptea unor alegeri prezidenţiale din ziua de azi, după ce s-au închis urnele şi se aşteaptă rezultatul la sediul campaniei electorale amenajat chiar în casa lui Oedip, candidatul favorit în toate sondajele de opinie, un lider carismatic de tip „nou”, populist (Vlad Zamfirescu, un rol fantastic) care pune mare preţ pe adevăr şi vrea sincer să schimbe lucrurile în bine. Oedip e înconjurat de o familie frumoasă compusă din soţia Iocasta, cu 13 ani mai în vârstă (Cerasela Iosifescu, fabuloasă), pe care o adoră şi cu care are o căsnicie perfectă, fratele Iocastei, Creon (un Andi Vasluianu onest, care rezistă tentaţiei, scos din tiparul de bad boy), care este şi managerul de campanie electorală, mama Merope (Manuela Ciucur, ca de obicei minunată, cu joc precis şi nuanţat) şi copiii Antigona (Ilinca Neacşu), Eteocle (Matei Constantin, foarte firesc şi viu) şi Polinike (Eduard Chimac, un actor nou, excelent). Toţi aşteaptă cu sufletul la gură rezultatul alegerilor, fericiţi că sondajele de opinie arată că se află pe punctul de a obţine o victorie zdrobitoare.

De 27 de ani, de la moartea lui Laios într-un accident de maşină, ţara nu a mai avut un lider, ceea ce a dat naştere la diverse „teorii conspiraţioniste”. Din această cauză, Oedip declară că unul din primele lucruri pe care le va face ca preşedinte va fi să redeschidă ancheta morţii predecesorului său (după cum diverşi candidaţi actuali la preşedinţia americană declară că doresc să redeschidă dosarele dubioasei asasinări a lui John F. Kennedy). Creon, în calitate de manager de campanie, se opune, pe ideea că e mai înţelept să privim spre viitor în loc să zgândărim prea mult trecutul.

În aceste momente pline de entuziasm şi speranţă pentru Oedip şi echipa lui, apare profetul Tiresias (Ana Ioana Macaria, mascată, de nerecunoscut) care face nişte previziuni catastrofale şi care, privite din prisma informaţiilor prezentului, par absurde, chiar ştiinţifico-fantastice. Tiresias readuce pe scenă pasaje scurte din Trilogia antică, ca un omagiu pentru toţi creatorii acelui spectacol iconic, jucat pe multe meridiane.

Oedip bănuieşte existenţa unei conspiraţii conduse chiar de fratele Iocastei. Între timp, în sediul de campanie care se goleşte treptat, familia lui Oedip îl surprinde cu o cină. În timpul acestei întâlniri, se discută problema certificatului de naştere al lui Oedip, ţinut secret din motive incerte, dacă nu chiar falsificat (cam cum a fost cazul cu discuţiile despre certificatul de naştere al lui Barack Obama). Oedip doreşte să-l facă public, chiar dacă e pe punctul de a fi devenit preşedinte, fără să fi fost rugat să-l arate. Din discuţie în discuţie, iese la iveală un incident vechi.

Plin de intenţii bune, Oedip declanşează o investigaţie. Pe măsură ce ancheta sa progresează, previziunile lui Tiresias încep să se potrivească. Oedip începe să afle nişte lucruri îngrozitoare despre Laios, Iocasta şi, în final, chiar despre el însuşi. Oedip încercase prin întreaga sa viaţă să arate că omul este mai presus de destin şi că poate să-şi croiască prin efort individual un destin extraordinar, ca preşedinte ales în mod democratic şi cap de familie. Dar, nu întâmplător, „ironia sorţii” este un idiom de aceeaşi vârstă cu omul. Oedip-ul modern al lui Robert Icke, o combinaţie de lider populist şi Obama, descoperă când e lumea mai dragă că a fost orb în privinţa unor adevăruri esenţiale, his blind spot (pata oarbă). Mâna nevăzută a sorţii i-a rezervat, de fapt, un destin surprinzător şi îngrozitor care-i dă peste cap toate speranţele şi toate calculele.

Căutarea lui Oedip este plină de întorsături surprinzătoare care ne ţin cu sufletul la gură timp de două ore, cronometrate în sens invers. Cine poate privi cu indiferenţă cum cineva care caută adevărul cu cele mai bune intenţii se confruntă cu prăbuşirea sa decisă de Dumnezeu, zei şi soarta cu care s-a născut? Oedip este mult mai mult decât povestea înălţării şi prăbuşirii unui om, el reprezintă recunoaşterea fragilităţii fiecăruia dintre noi în faţa unei existenţe pe care nu o putem controla oricât am încerca. Este şi povestea acelei traume generaţionale de care se vorbeşte atât de mult în psihologia actuală, ce ţine de familia şi ţara în care ne-am născut (despre care scrie şi Alexandra Badea în Exil, fiind acuzată de unii cronicari că ar fi doar pop psychology).

Şi, pentru că tot am menţionat ideea de Pată oarbă, trebuie menţionată şi remarcabila piesă omonimă a lui Cosmin Stănilă şi Ionuţ Sociu, montată de Andrei Măjeri la Teatrul Naţional din Novi Sad şi invitată la FNT din 2022 (despre care am scris elogios la vremea respectivă). Cred că ar fi foarte interesant ca aceste două piese excepţionale, Oedip-ul lui Robert Icke şi Pata oarbă, să fie publicate într-o singură carte, pentru a compara cele două abordări şi a măsura valoarea şi stilul a două piese contemporane cu o tematică comună, una românească şi alta britanică. Sunt două piese care merită cu prisosinţă atenţie editorială. Este uimitor cum niciun director de teatru din România nu a comisionat o montare cu Pata oarbă după succesul montării de la Novi Sad, dar nu face decât să confirme o lipsă generală de viziune artistică şi un interes axat exclusiv pe regie şi mai puţin pe text. (În teatru, cum remarca un fost ministru al Culturii, de obicei se spunea că e o piesă de Caragiale şi un film de Martin Scorsese, acum importanţa  şi, mai ales, relevanţa contemporană a autorului a cam dispărut.)

Revenind la Oedip-ul regizat de Andrei Şerban, este un regal teatral care ar trebui văzut în primul rând de toţi oamenii de teatru, de la studenţi la directori (unii din ei erau deja la premieră şi au scris elogios pe reţelele de socializare), şi, poate, în primul rând, de acei regizori, mai tineri decât el, care fac spectacole juvenile, plate sau bătrânicioase, de regizorii care fug de emoţii reale şi s-au refugiat în caricatură şi operă bufă (deşi s-au cam demodat de zeci de ani), de regizorii care fac spectacole strălucitoare şi cool, dar exterioare, lipsite de suflet şi de profunzime intelectuală, de regizorii care fac actualizări de clasici pline de cioace pentru a gâdila publicul manelist în loc să încerce să-l ridice şi, mai ales, de regizorii care, în goana după bani, au renunţat de a mai fi artişti în adevăratul sens al cuvântului, adică să exploreze ce e mai nou şi, în acelaşi timp, timeless în artă, conectat la spiritul veacului.

Spectacolul lui Andrei Şerban este de nivelul artistic al Ierbar-ului lui Radu Afrim, care mi s-a părut unul din cele mai fascinante şi luminoase spectacole pe care le-am văzut de când m-am repatriat, superlativ la toate capitolele. Dar are şi ceva în plus. O intensitate extraordinară (pe care Afrim o atinge în Seaside stories, doar că fără unitatea dramatică din Oedip). O intensitate dată nu doar de text şi regie, dar şi de monologurile dramatice excepţional scrise de Robert Icke şi interpretate de Vlad Zamfirescu şi Cerasela Iosifescu, care mi-au făcut pielea de găină şi mi-au umplut ochii de lacrimi, fără de care acest spectacol nu ar fi fost un asemenea succes. (Spun „succes” şi nu „triumf”, pentru că acest termen, ca și cel de „eveniment”, a cam fost devalorizat.)

Oedip-ul lui Andrei Şerban are şi tot rafinamentul şi erotismul lui Thomas Ostermeier din spectacolul excepţional găzduit toamna trecută de X-FEST, O istorie a violenţei, dar, în plus faţă de acela (care se sprijinea pe un text contemporan bine scris, „la modă”, dar cam minor), are un suport dramatic mult mai puternic, mai semnificativ şi mai luminos pentru condiţia umană. Acest fapt ne arată că Andrei Şerban rămâne un regizor de talie europeană şi mondială pe care România e norocoasă să îl aibă înapoi, iar Teatrul „Bulandra” din Bucureşti, atunci când se mobilizează, nu e cu nimic mai prejos decât celebrul Teatru Schaubühne din Berlin. Ar fi frumos ca „Bulandra” să aranjeze un turneu cu Oedip la Berlin şi în alte capitale.

Întrebarea e, va fi acest spectacol nominalizat, aşa cum ar trebui, la premiile UNITER? Nu este un pic ironic că oameni de teatru, unii din ei profesionişti de categoria B, vor judeca sau bloca nominalizările celor de categoria A? Va fi invitat acest Oedip la FNT de anul acesta, după ce cel de anul trecut juriul l-a dat la o parte pe Andrei Şerban pentru a face loc unor spectacole inferioare, dar cu tematici „ideologice” mai bine văzute în noua revoluţie culturală, unele chiar nereuşite, regizate de persoane cu care unii din membrii juriului urmau să lucreze? Vezi cazul doamnei Mihaela Michailov din juriul FNT 2023 care aud că s-a opus selecţionării unui spectacol meritoriu al lui Andrei Şerban tot pe un text de Robert Icke, dar a invitat, de exemplu, spectacolul nemeritoriu al unui regizor din tânăra generaţie (şi de felul lui talentat, dar acel spectacol, La Academie, despre viaţa la sat, al Teatrului din Botoşani era foarte gros făcut, gen cămin cultural), care i-a montat apoi imediat o dramatizare la Bucureşti. E drept că nu numai adjectivele s-au devalorizat în România, dar şi premiile şi comisionările de spectacole care se dau ca acadelele, cu puţine excepţii, doar prietenilor sau persoanelor cu care există interese comune.

Unul din cei doi piloni de rezistenţă ai Oedip-ului de la Teatrul „Bulandra” este Cerasela Iosifescu, despre care Andrei Şerban mi-a spus entuziasmat după spectacol că este „o actriţă fabuloasă, de talia lui Meryl Streep”. Pe pagina de Facebook, un alt spectator, reputatul regizor Erwin Şimşenshon, a scris: „Oedip de la 《Bulandra》, probabil cel mai bun spectacol văzut în Bucureşti în ultima perioadă (pentru mine, pe locul 1, la egalitate cu Repetiţie pentru o lume mai bună, foarte diferite, dar excepţionale amândouă). Cerasela Iosifescu este senzaţională, (…) pur şi simplu nu cred că există vreo actriţă mai bună pentru Iocasta lui Andrei Şerban! Mă uitam fascinat spre scenă şi vedeam în Cerasela Iosifescu o combinaţie de Helena Bonham Carter, Julienne Moore şi Meryl Streep, o explozie de mister, senzualitate, forţă şi sensibilitate deopotrivă! Fabuloasă!”.

Să sperăm că şi juriul UNITER de anul acesta va recunoaşte acest lucru. Deşi suntem la începutul anului teatral, performanţele formidabile din acest spectacacol vor fi foarte greu de egalat. Monologul Ceraselei Iosifescu în care povesteşte căsătoria cu Laios este un masterclass de actorie cum vedem doar în filmele americane de Oscar. Ar merita să fie filmat, studiat şi emulat la clasele de actorie din UNATC. De fapt, întreg spectacolul ar merita să fie preluat şi adaptat de Redacţia Teatrului Naţional de Televiziune (unde am lucrat, înainte să mă mut la CBS News din New York).

Vlad Zamfirescu, actor cunoscut şi iubit de public pentru capacitatea remarcabilă de a întrupa personaje moderne complexe (şi pe care îl urmăresc cu mare interes de la spectacolul formidabil al lui Vlad Massaci, Forma lucrurilor, de la Teatrul Act, din 2005), susţine cu brio un rol de mare respiraţie şi dificultate, a cărui autodistrugere te răvăşeşte şi a cărui dragoste pentru Iocasta te umple de lumină. Oedip-ul său este un mare erou tragic modern. Este profund uman, relatable cum spun americanii, plin de carismă şi energie.

De fapt, concluzia spectacolului este că niciunul din noi nu ştie ce ne aduce viaţa de la un moment la altul, suntem cu toţii orbi şi neputincioşi să schimbăm destinul implacabil şi finalul imprevizibil care ne este scris. Dar, între aceste două coperţi, începutul şi sfârşitul, avem forţa de a iubi şi de a crea lucruri minunate şi momente de neuitat.

O altă prezenţă scenică remarcabilă, de mare forţă dramatică, dar discretă, a fost talentata Manuela Ciucur care a interpretat-o pe Merope, mama adoptivă a lui Oedip.  Merope a avut câteva monologuri care i-au luminat nu numai dragostea şi admiraţia pentru excepţionalul ei fiu, pornit de jos, din condiţii umile, crescut cu greu şi aflat în pragul de a fi ales preşedinte, dar şi trecutul acestuia şi secretele.

Întreg ansamblul de actori funcţionează ireproşabil, viu şi credibil, de la micul rol al şoferului care povesteşte accidentul rutier de acum 27 de ani, uman şi savuros creat de Lucian Ifrim, la membrii staff-ului de campanie electorală, Adrian Ciobanu şi Andrada Corlat, la fiul gay (Eduard Chimac) şi fiul rebel (Matei Constantin), până la performanţele formidabile ale Ceraselei Iosifescu şi Vlad Zamfirescu.

În final, doresc să remarc decorul deosebit de plastic şi de modern al Carmencitei Brojboiu, grafic, vizual şi axat pe culoarea roşie. Scenografia creează o lume spectaculoasă, sugestivă, de mare bogăţie estetică, rafinată, plină de mici detalii evocative, de asemenea, lighting designul excepţional al lui Cristi Niculescu care a completat scenografia cu accente difuze de poezie pură şi proiecţiile video inspirate ale lui Radu Daniel, mai ales cea cu pădurea, care creează un sentiment de mister şi imersiune imediată în ceea ce pe pagina de hârtie a piesei este doar un flashback, conturând superb momentul culminant al spectacolului.

Nu în ultimul rând, aş dori să recunosc şi contribuţia esenţială, din umbră, a talentatului regizor asociat Daniela Dima.

La avanpremiera din 20 decembrie 2023, la care nu am reuşit să intru, am remarcat o coadă de sute de metri la intrarea în sala de la Grădina Icoanei. Andrei Şerban este în continuare un nume de top, relevant datorită abilităţii sale formidabile de a rămâne tânăr şi racordat la contemporan, de la mici detalii, cum ar fi descălţarea lui Oedip (Vlad Zamfirescu) din pantofii de lac în adidaşii confortabili, la chestiuni de viziune generală profundă, socială, politică, filosofică şi poetică, a lumii în care trăim.

Tinereţea în artă nu ţine neapărat de buletin, ci de capacitatea de a ieşi din clişee şi tipare învechite, de a fi cu un pas înaintea timpului, în loc de a privi înapoi cu nostalgie provincială sau sindromul Pepsi, după cum îi spun eu (tot ce venea din exterior până în 1989, de la piese şi filme la banalul Pepsi, avea o magie supradimensionată de care mulţi oameni de teatru şi de litere formaţi în acele timpuri încă nu s-au eliberat şi încearcă să le readucă oricând posibil).

Chiar dacă rădăcinile prezentului duc inevitabil spre mit şi Antichitate, tinereţea înseamnă să fii mereu atent la mugurii care răsar neîncetat în fiecare moment, în lumea în care trăim.

Un început fabulos de an pentru echipa Teatrului „Bulandra”. Bravo!

Cronică de Alexandra ARES 

(Foto: A.A. şi Andrei Gîndac)

OEDIP de Robert Icke, după Sofocle

Traducerea: Irina Velcescu

Regia: Andrei Şerban

Regizor asociat: Daniela Dima

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Video proiecţie: Radu Daniel

Lighting design: Cristi Niculescu

Lumini: Florin Manu

Sound design: Andrei Amariei

Asistent regie: Matei Constantin

Regia tehnică: Alina Manu, Mihaela Oance

Distribuţia:

Vlad Zamfirescu – Oedip

Cerasela Iosifescu – Iocasta

Andi Vasluianu – Creon

Manuela Ciucur – Merope

Ana Ioana Macaria – Tiresias

Adrian Ciobanu – Corin

Lucian Ifrim – Şoferul

Andrada Corlat / Ilinca Neacşu / Teodora Crişan – Antigona / Lycas

Matei Constantin / Tiberius Zavelea – Eteocle

Radu Ştefan Bănică / Eduard Chimac – Polinike

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu D.G., se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câştigătoarea Premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista Premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata Premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

1 Comment
Most Voted
Newest Oldest
Inline Feedbacks
View all comments
Stefan Dumitrescu
Stefan Dumitrescu
4 months ago

Felicitări, stimată doamna Alexandra Ares magistrală cronica dumneavoastră, profundă și totodată strălucită. Cu respect Ștefan Dumitrescu