Spectacolul anului? OEDIP de Robert Icke, regia Andrei Șerban, la Teatrul Bulandra

VOTAȚI ADEVĂRUL - Un spectacol extraordinar și răvășitor

1
850

Regizorul Andrei Șerban a declarat de multe ori  că nu prea este interesat de dramaturgia contemporană, dar iată că, în mod ironic, unul din cele mai extraordinare succese ale lui de dată recentă vine de la un text contemporan, inspirat într-o măsură foarte liberă din mitul lui Sofocle, scris de Robert Icke, un dramaturg și regizor britanic de 38 de ani. La fel s-a întâmplat anul trecut și cu reputatul regizor Silviu Purcărete care a înregistrat un mare reviriment artistic cu spectacolul Gertrude, bazat pe piesa contemporană a dramaturgului Radu F. Alexandru, inspirată și ea, foarte liber și curajos, dintr-un text clasic.

Piesa Oedip a lui Robert Icke se petrece într-o singură noapte, fatidică, respectând unitatea de spațiu și timp a teatrului clasic. Icke concepe piesa ca pe un modern family drama, pe care suprapune dibace un office drama, urmând ca ambele să se coaguleze treptat într-un thriller existențial, din care nu lipsește o mare și tulburătoare poveste de dragoste. “Rețetă perfectă” și scrisă superb, piesă de actualitate care confirmă antichitatea. Asistăm la un destin personal și profesional care se autodistruge, chiar în momentul împlinirii maxime, totul fiind urmat de un epilog luminos și cathartic. Ieși de la spectacol, total răvășit și impresionat. Ce minuni se pot petrece în 2 ore pe o mică scenă de teatru!

Este vorba de noaptea unor alegeri prezidențiale din ziua de azi,  după ce s-au închis urnele și se așteaptă rezultatul la sediul campaniei electorale amenajate în chiar casa lui Oedip, candidatul favorit în toate sondajele de opinie, un lider carismatic de tip „nou”, populist, (Vlad Zamfirescu, un rol fantastic) care pune mare preț pe adevăr și vrea sincer să schimbe lucrurile în bine. Oedip e înconjurat de o familie frumoasă compusă din soția Iocasta, cu 13 ani mai în vârstă (Cerasela Iosifescu, fabuloasă) pe care o adoră și cu care are o căsnicie perfectă, fratele Iocastei, Creon (un Andi Vasluianu onest, care rezistă tentației, scos din tiparul de bad boy) care este și managerul de campanie electorală, mama Merope (Manuela Ciucur, ca de obicei minunată, cu joc precis și nuanțat) și copii Antigona (Ilinca Neacșu), Eteocle (Matei Constantin, foarte firesc și viu) și Polinike (Eduard Chimac, un actor nou, excelent). Toți așteaptă cu sufletul la gură rezultatul alegerilor, fericiți că sondajele de opinie arată că se află pe punctul de a obține o victorie zdrobitoare.

De 27 de ani, de la  moartea lui Laios într-un accident de mașină, țara nu a mai avut un lider, ceea ce a dat naștere la diverse “teorii conspiraționiste”.  Din această cauză, Oedip declară că unul din primele lucruri pe care le va face ca președinte va fi să redeschidă ancheta morții predecesorului său (după cum diverși candidați actuali la președinția americană declară că doresc să redeschidă dosarele dubioasei asasinări a lui John Kennedy). Creon, în calitate de manager de campanie, se opune, pe ideea că e mai înțelept să privim spre viitor în loc să zgândărim prea mult trecutul.

În aceste momente pline de entuziasm și speranță pentru Oedip și echipa lui, apare profetul Tiresias (Ana Ioana Macaria, mascată, de nerecunoscut) care face niște previziuni catastrofale și care, privite din prisma informațiilor prezentului, par absurde, chiar științifico-fantastice. Tiresias readuce pe scenă pasaje scurte din Trilogia antică, ca un omagiu pentru toți creatorii acelui spectacol iconic, jucat pe multe meridiane.

Oedip bănuiește existența unei conspirații conduse de chiar fratele Iocastei. Între timp, în sediul de campanie care se golește treptat, familia lui Oedip îl surprinde cu o cină. În timpul acestei întâlniri, se discută problema certificatului de naștere al lui Oedip, ținut secret din motive incerte, dacă nu chiar falsificat (cam cum a fost cazul cu discuțiile despre certificatul de naștere al lui Barack Obama). Oedip dorește să-l facă public, chiar dacă e pe punctul de a fi devenit președinte fără să fi fost rugat să-l arate. Din discuție în discuție, iese la iveală un incident vechi.

Plin de intenții bune, Oedip declanșează o investigație. Pe măsură ce ancheta sa progresează, previziunile lui Tiresias încep să se potrivească. Oedip începe să afle niște lucruri îngrozitoare despre Laios, Iocasta și în final chiar despre el însuși. Oedip încercase, prin întreaga sa viață să arate că omul este mai presus de destin și că poate să-și croiască prin efort individual un destin extraordinar—ca președinte ales în mod democratic și cap de familie. Dar, nu întâmplător, ‘ironia sorții’ este un idiom de aceeași vârstă cu omul. Oedipul modern al lui Robert Icke, o combinație de lider populist și Obama, descoperă când i-e lumea mai dragă că a fost orb în privința unor adevăruri esențiale, his blind spot (pata oarbă). Mâna nevăzută a sorții i-a rezervat de fapt un destin surprinzător și îngrozitor care-i dă peste cap toate speranțele și toate calculele.

Căutarea lui Oedip este plină de întorsături surprinzătoare care ne țin cu sufletul la gură timp de două ore, cronometrate în sens invers. Cine poate privi cu indiferență cum cineva care caută adevărul cu cele mai bune intenții și se confruntă cu prăbușirea sa decisă de dumnezeu, zei, și soarta cu care s-a născut? Oedip este mult mai mult decât povestea înălțării și prăbușiri unui om, el reprezintă recunoașterea fragilității fiecăruia dintre noi în fața unei existențe pe care nu o putem controla oricât am încerca. Este și povestea acelei traume generaționale de care se vorbește atât de mult în psihologia actuală, ce ține de familia și țara în care ne-am născut (de care scrie și Alexandra Badea în Exil, fiind acuzată de unii cronicari că ar fi doar pop psychology.)

Și pentru că tot am menționat ideea de Pată Oarbă, trebuie menționată și remarcabila piesă omonimă a lui Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, montată de Andrei Măjeri la Teatrul Național din Novi Sad și invitată la FNT-ul din 2022 (despre care am scris elogios la vremea respectivă). Cred că ar fi foarte interesant ca aceste 2 piese excepționale Oedipul lui Robert Icke și  Pata Oarbă să fie publicate într-o singură carte, pentru a compara cele două abordări și a măsura valoarea și stilul a două piese contemporane cu o tematică comună, una românească și alta britanică. Sunt două piese care merită cu prisosință atenție editorială. Este uimitor cum nici un director de teatru din România, nu a comisionat o montare cu Pata Oarbă după succesul montării de la Novi Sad, dar nu face decât să confirme o lipsă generală de viziune artistică și un interes axat exclusiv pe regie, și mai puțin pe text. (În teatru, cum remarca un fost ministru al culturii, de obicei se spunea că e o piesă de Caragiale și un film de Martin Scorsese, acum importanța  și mai ales relevanța contemporană a autorului a cam dispărut.)

Revenind la  Oedip-ul regizat de Andrei Șerban, este un regal teatral care a trebui văzut în primul rând de toți oamenii de teatru, de la studenți la directori (unii din ei erau deja la premieră și au scris elogios pe rețelele de socializare,) Și, poate în primul rând, de acei regizori, mai tineri ca el, care fac spectacole juvenile, plate, sau bătrânicioase, de regizorii care fug de emoții reale și s-au refugiat în caricatură și operă bufă (deși s-au cam demodat de zeci de ani), de  regizorii care fac spectacole strălucitoare și cool, dar exterioare, lipsite de suflet și de profunzime intelectuală, de regizorii care fac actualizări de clasici pline de cioace pentru a gâdila publicul manelist în loc să încerce să-l ridice, și mai ales de la regizorii care, în goana după bani, au renunțat de a mai fi artiști în adevăratul sens al cuvântului, adică să exploreze ce e mai nou și în acelasi timp timelss în artă, conectat la spiritul veacului.

Spectacolul lui Andrei Șerban este de nivelul artistic al Ierbar-ului lui Radu Afrim, care mi s-a părut unul din cele mai fascinante și luminoase spectacole pe care l-m văzut de când m-am repatriat, superlativ la toate capitolele. Dar, are și ceva în plus. O intensitate extraordinară, (pe care Afrim o atinge în Seaside stories, doar că fără unitatea dramatică din Oedip). O intensitate dată nu doar de text și regie, dar și de monologurile dramatice excepțional scrise de Robert Icke și interpretate de Vlad Zamfirescu și Cerasela Iosifescu, care mi-au făcut pielea găină și mi-au umplut ochii de lacrimi, fără de care acest spectacol nu ar fi fost un asemenea succes. (Spun ‘succes’ și nu ‘triumf’ pentru că acest termen, ca și cel de ‘eveniment,’ a cam fost devalorizat.)

Oedipul lui Andrei Șerban are și tot rafinamentul și erotismul lui Thomas Ostermeier din spectacolul excepțional găzduit toamna trecută de X Fest, Istoria Violenței, dar în plus față de acela (care se sprijinea pe un text contemporan bine scris,  ‘la modă’, dar cam minor) are un suport dramatic mult mai puternic, mai semnificativ și mai luminos pentru condiția umană. Acest fapt ne arată că Andrei Șerban rămâne un regizor de talie europeană și mondială pe care România e norocoasă să îl aibă înapoi, iar Teatrul Bulandra din București, atunci când se mobilizează, nu e cu nimic mai prejos decât celebrul teatru Schaubühne din Berlin. Ar fi frumos ca Bulandra să aranjeze un turneu cu Oedip la Berlin și în alte capitale.

Întrebarea e, va fi acest spectacol, nominalizat, așa cum ar trebui, la premiile UNITER? Nu este un pic ironic că oameni de teatru, unii din ei profesioniști de categoria B, vor judeca sau bloca nominalizările celor de categoria A? Va fi invitat acest Oedip la FNT-ul de anul acesta, după ce cel de anul trecut juriul l-a dat la o parte pe Andrei Șerban pentru a face loc unor spectacole inferioare, dar cu tematici ‘ideologice’ mai bine văzute în noua revoluție culturală, unele chiar nereușite, regizate de persoane cu care unii din membrii juriului urmau să lucreze? Vezi cazul doamnei Mihaela Michailov din juriul FNT 2023 care aud că s-a opus selecționării unui spectacol meritoriu al lui Andrei Șerban tot pe un text de Robert Icke, dar a invitat, de exemplu, spectacolul nemeritoriu al unui regizor din tânăra generație (și de felul lui talentat, dar acel spectacol, La Academie, despre viața la sat, al Teatrului dinBotoșani era foarte gros făcut, gen cămin cultural) care i-a montat apoi imediat o dramatizare, la București. E drept că nu numai adjectivele s-au devalorizat în România, dar și premiile și comisionările de spectacole care se dau ca acadelelor, cu puține excepții, doar prietenilor sau persoanelor cu care există interese comune.

Unul din cei doi piloni de rezistență ai Oedip-ului de la Teatrul Bulandra este Cerasela Iosifescu, despre care Andrei Șerban mi-a spus entuziasmat după spectacol că “este o actriță fabuloasă, de talia lui Meryl Streep.” Pe pagina de Facebook, un alt spectator, reputatul regizor Erwin Șimșenshon, a scris: „Oedip de la Bulandra, probabil cel mai bun spectacol văzut în București în ultima perioadă (pentru mine, pe locul 1, la egalitate cu Repetiție pentru o lume mai bună, foarte diferite, dar excepționale amândouă). Cerasela Iosifescu este senzațională, (…) pur și simplu nu cred că există vreo actriță mai bună pentru Iocasta lui Andrei Șerban! Mă uitam fascinat spre scenă și vedeam în Cerasela Iosifescu o combinație de Helena Bonham Carter, Julienne Moore și Meryl Streep, o explozie de mister, senzualitate, forță și sensibilitate deopotrivă! Fabuloasă!”

Să sperăm că și juriul UNITER de anul acesta va recunoaște acest lucru. Deși suntem la începutul anului teatral, performanțele formidabile din acest spectacacol vor fi foarte greu de egalat. Monologul Ceraselei Iosifescu în care povestește căsătoria cu Laios, este un masterclass de actorie cum vedem doar în filmele americane de Oscar.  Ar merita să fie filmat, studiat și emulat la clasele de actorie din UNATC. De fapt, întreg spectacolul ar merita să fie preluat și adaptat de Redacția Teatrului Național de Televiziune (unde am lucrat, înainte să mă mut la CBS News din New York).

Vlad Zamfirescu, actor cunoscut  și iubit de public pentru capacitatea remarcabilă de a întrupa personaje moderne complexe (și pe care îl urmăresc cu mare interes de la spectacolul formidabil al lui Vlad Massaci Forma Lucrurilor, de la Teatrul Act, din 2005), susține cu brio un rol de mare respirație și dificultate, a cărui autodistrugere te răvășește și a cărui dragoste pentru Iocasta te umple de lumină. Oepdipul său este un mare erou tragic modern. Este profund uman, relatable cum spun americanii, plin de carismă și energie.

De fapt, concluzia spectacolului este că nici unul din noi nu știe ce ne aduce viața de la un moment la altul, suntem cu toții orbi și neputincioși să schimbăm destinul implacabil și finalul imprevizibil care ne este scris. Dar, între aceste două coperți, începutul și sfârșitul, avem forța de a iubi și de a crea lucruri minunate și momente de neuitat.

O altă prezență scenică remarcabilă, de mare forță dramatică dar discretă, a fost talentata Manuela Ciucur care a interpretat-o pe Merope, mama adoptivă a lui Oedip.  Merope a avut câteva monologuri care i-au luminat nu numai dragostea și admirația pentru excepționalul ei fiu, pornit de jos, din condiții umile, crescut cu greu și aflat în pragul de a fi ales președinte, dar și trecutul acestuia și secretele.

Întreg ansamblu de actori funcționează ireproșabil, viu, și credibil, de la micul rol al șoferului care povestește accidentul rutier de acum 27 de ani, uman și savuros creat de Lucian Ifrim, la membrii staff-ului de campanie electorală, Adrian Ciobanu și Andrada Corlat, la fiul gay (Eduard Chimac) și fiul rebel (Matei Constantin) până la performanțele formidabile ale Ceraselei Iosifescu și Vlad Zamfirescu.

În final, doresc să remarc decorul deosebit de plastic și de modern al Carmencitei Brojboiu, grafic, vizual, și axat pe culoarea roșie. Scenografia creează o lume spectaculoasă, sugestivă, de mare bogăție estetică, rafinată, plină de mici detalii evocative; de asemenea, light design-ul excepțional al lui Cristi Niculescu care a completat scenografia ca accente difuze de poezie pură, și proiecțiile video inspirate ale lui Radu Daniel, mai ales cea cu pădurea, care creează un sentiment de mister și imersiune imediată în ceea ce pe pagina de hârtie a piesei este doar un flash-back, conturând superb momentul culminant al spectacolului.

Nu în ultimul rând, aș dori să recunosc și contribuția esențială, din umbră, a talentatei regizorare asociat Daniela Dima.

La avanpremiera de pe 20 decembrie 2023, la care nu am reușit să intru, am remarcat o coadă de sute de metrii la intrarea în sala din Grădina Icoanei. Andrei Șerban este în continuare un nume de top, relevant datorită abilității sale formidabile de a rămâne  tânăr și racordat la contemporan—de la mici detalii, cum ar fi descălțarea lui Oedip/Vlad Zamfirescu din pantofii de lac în adidașii confortabili, la chestiuni de viziune generală profundă—socială, politică, filosofică și poetică—a lumii în care trăim.

Tinerețea în artă nu ține neapărat de buletin ci de capacitatea de a ieși din clișee și tipare învechite, de a fi cu un pas înaintea timpului în loc de a privi cu înapoi cu nostalgie provincială, sau sindromul Pepsi, după cum îi spun eu. (Tot ce venea din exterior până în 1989, de la piese și filme la banalul Pepsi, avea o magie supradimensionată de care mulți oameni de teatru și de litere formați în acele timpuri încă nu s-au eliberat și încearcă să le readucă, oricând posibil.)

Chiar dacă rădăcinile prezentului duc inevitabil spre mit și antichitate, tinerețea înseamnă să fii mereu atent la mugurii care răsar neîncetat în fiecare moment, în lumea în care trăim.

Un început fabulos de an pentru echipa teatrului Bulandra. Bravo!

Cronică de Alexandra Ares

Foto: A.A. și Andrei Gândac 

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg romancier, scenarist și producător de televiziune, născută în România și naturalizată în SUA unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan și studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare in Foreign Policy și Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacția Teatru a TVR (emisiunile Gong, Scena, Maeștrii Teatrului Românesc), corespondent TVR la New York, producător de știri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU și Programul ONU Pentru Dezvoltare, etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” și „Viața mea pe net” (Polirom), cărții de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), colecție de piese „Alexandra Ares: Teatru” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei cu "Frumoasa adormită și trezită" a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (Regia Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane" scrisă în colaborare cu D.G. se joacă la Teatrul Dramaturgilor din București. În 2023, a avut căteva spectacole lectură și la New York. Este membră a Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câștigătoarea premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista premiilor BOTYA Awards (Chicago), și a premiului Asociației Scriitorilor din București, secția de Teatru. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

1 Comment
Most Voted
Newest Oldest
Inline Feedbacks
View all comments
Stefan Dumitrescu
Stefan Dumitrescu
1 month ago

Felicitări, stimată doamna Alexandra Ares magistrală cronica dumneavoastră, profundă și totodată strălucită. Cu respect Ștefan Dumitrescu