Triumf la TNB cu OPERA DE TREI PARALE a lui Bertolt Brecht, în regia lui Gelu Colceag

0
372

«Ce crezi, teatrul meu va rezista 10 ani sau va fi doar o fostă modă? Nu vreau nicio formă de răsfăţ în ton şi nicio vorbă de falsă modestie. Mă preocupă durabilitatea scrisului.» Aceste cuvinte îi aparţin lui Eugène Ionesco. El şi absurzii au fost opuşii lui Giraudoux şi celor din generaţia sa, apoi au apărut brechtiştii care au fost opuşi absurzilor, apoi au rămas furioşii care au fost şi ei opuşi brechtiştilor şi aşa mai departe.” Am citat din însemnările lui Lucian Giurchescu.

Nici eu nu l-am agreat pe Brecht, deoarece mi se părea politizant şi că băga degetele în ochi ca să înţelegem ceea ce era uşor de priceput. Probabil că a fost comunist sau un prizonier al comuniştilor, câtă vreme s-a simţit bine în Berlinul de Est unde a şi înfiinţat faimosul teatru Berliner Ensemble. În anii ’60-’80, piesele lui au fost montate de Giurchescu într-un stil foarte inovator şi românesc. Era ceva ce nu mai văzusem, dar care nu mă tenta să mă las inspirat de el. Apoi, mi-au rămas în memorie jocul mediatic, hotărârea marii dive Margareta Pâslaru de a intra în rolul oferit de regizorul Liviu Ciulei în spectacolul Opera de trei parale de la Teatrul „Bulandra”, din 1964. Tot Bucureştiul vibra de emoţie şi frumoasa şi vivacea Margareta Pâslaru a trecut peste obstacole şi a reuşit un mare succes în rolul Polly, partener fiindu-i Toma Caragiu.

Acum, Opera de trei parale, care s-a universalizat, clasicizat, este istorie teatrală ce preia tehnica momentului, dar fără emoţia iniţială a experimentului. Am regăsit la TNB un Bertolt Brecht cinematografic, amplificat cu muzică, dans, nuntă, sex, teatru în teatru, verosimil şi neverosimil. O jerbă de bucurii şi de artificii de muzică şi dans nebun care ne duce cu gândul la Moulin Rouge, la faimoasele cabarete newyorkeze, la marile case de prostituţie, la marile cluburi de fiţe de la noi sau din alte ţări frecventate şi de laureaţi ai premiilor Nobel. Subiectul e foarte simplu: o rivalitate între două grupuri mafiotice, cerşetorii şi spărgătorii, care sunt mână în mână cu hoţia şi îşi dispută prăvălia. Un spectacol total, un triumf muzical.

Abia aştept să citesc cronicile confraților pe bloguri şi pe alte suporturi mediatice ca să văd observaţiile competente cu privire la acest spectacol care nu este cu nimic mai prejos decât cel văzut de mine în 1993 la Viena, ca invitat al primarului Vienei, dl Helmut Zilk, şi care a costat municipalitatea două milioane de şilingi!

Regizorul Gelu Colceag a vrut, cu mulţi ani în urmă, să îmi monteze piesa Fluturi de noapte la Casandra cu studenţii lui, dar proiectul nu s-a materializat decât la Piatra Neamţ, în regia lui Mircea Marin, cu Ana Ciontea, Paul Chiribuţă, Claudiu Istodor, Coca Bloos şi alte staruri din epocă în distribuţie, spectacol aplaudat de 2000 de spectatori în turneu la Sala Polivalentă din Bucureşti. Deci, chiar mă deranjează faptul că sunt abandonat şi de regizorul Gelu Colceag şi nu am niciun fel de motiv sau interes de a-l lăuda, decât pentru fiica domniei sale care a realizat o foarte bună scenografie la spectacolul O bunică de milioane, ce se joacă destul de rar la Teatrul Dramaturgilor.

Am fost avertizat din alte surse că partea întâi e mai slăbuţă şi că se compensează după pauză. Piesa nu are o naraţiune dramatică în sens clasic, dar acesta este scrisul lui Bertolt Brecht. Intriga e simplă, ca un fir de aţă albă şi neagră care se poate desfăşura la infinit dacă nu ar fi rupt la un moment dat de autor. Nu există nicio replică genială în toată piesa decât genialitatea în ansamblu a dramaturgului care construieşte altfel decât Molière; e stilul nemţesc lipsit de sclipiri, dar metodic, pas cu pas, în povestirea destul de banală a două grupuri infractoriale, unul condus de Dl Peachum, interpretat admirabil de Mircea Rusu, de nerecunoscut cu machiajul şi costumaţia oferite regizoral, şi altul portretizat de acest mare actor romantic şi acrobatic care se numeşte Marius Manole, în rolul Mackie Şiş.

Auzim tot felul de cântece, de balade despre viaţă, despre zădărnicia vieţii, despre gelozie, despre lux, cântece interpretate magistral de orchestra Teatrului Naţional şi care creează un fundal audio ce farmecă spectatorii. Se creează o atmosferă fabuloasă pe scena în care încap circa 50 de actori şi balerini întruchipând o armată de cerşetori, de prostituate, de poliţişti coruptibili şi incoruptibili, o lume de bâlci mondial pe care o regăsim ca manieră în Azilul de noapte al lui Gorki. E un azil de zi la vedere şi privit în profunzime.

Gelu Colceag, regizor foarte experimentat, poate fi criticat că nu ţine regim alimentar şi devine mai puţin fotogenic când apare la aplauze, dar montarea pe care o face nu poate fi contestată decât de răuvoitori. El creează un univers rotund, al aristocraţiei infractoriale, în frunte cu regele cerşetorilor care mi-a amintit chiar de piesa mea, Valsul lebedelor, jucată pe scenă, la radio şi la televiziune (cu Dorel Vişan în rolul principal).

Covorul dramatic al Operei de trei parale este împodobit ca un brad de Crăciun cu tot felul de globuri-metafore, simboluri care creează pur şi simplu o feerie scenică nonstop, şi include momente spectaculoase precum: instruirea cerşetorilor cu privire la tehnicile necesare ce trebuie învăţate pentru a provoca mila donatorilor, distribuţia cârjelor şi a păpuşilor care imită fiinţele umane şi paralelele cu gaşca spărgătorului de seifuri unde se distinge personalitatea personajului Mackie Şiş, interpretat cu verva binecunoscută de Marius Manole. Agresiv şi expresiv, actorul capturează atenţia publicului feminin şi masculin şi termină fulminant, în vârf de macara, cu tragedia arestării sale care se transformă, ca la Shakespeare, în victorie totală.

Mircea Rusu e un gangster evreu. Actorului îi convin, se pare, rolurile de compoziţie, cum a fost şi cel din Gertrude (rol excepţional), la polul diametral opus de cel suav şi romantic din Frumos e la septembrie în Veneţia a lui Mazilu.

Doamnele din spectacol, cântăreţe şi jupânese ale universului pitoresc, debordează, explodează prin vivacitate şi expresivitate în multiple scene memorabile.

Teodora Calagiu, în rolul Polly, etalează forţă dramatică şi vocală dublată de o puternică energie creativă, fiind foarte sigură pe sine într-un rol complex şi dificil.

Silviu Biriş (Brown) farmecă special publicul în momentele scenice rezervate unui personaj arătos, flexibil, cu comic suculent.

O prestaţie remarcabilă au Rareş Florin Stoica (Filch), Daniel Hara (Smith) şi toţi interpreţii de prim-plan, dar şi personajele secundare angrenate în poveste.

Montarea frapează şi prin măiestria de organizare a grupurilor care pur şi simplu invadează scena timp de aproape trei ore cât durează acest mega-spectacol.

Scenografia (Liliana Cenean, Ştefan Caragiu) este organizată pe orizontală şi verticală, cu elemente metalice, ca şi cum ar fi o schelă pe care se ridică construcţia dramatică. Jos are loc nunta şi sunt incluse şi elementele funerare, iar sus este casa de rendez-vous cu toate ingredientele necesare. Magazinul de vechituri unde se adună şi se risipesc cerşetorii este un fel de mega-mall de haine atârnate pe umeraşe, tot pe principiul gigantului imaginar. Devine apoteotic momentul scenografic final unde Marius Manole se remarcă ca o supervedetă.

Costumele numeroase, colorate, luxuriante îmbracă şi dezbracă o lume pitorească a epocii cu un bun gust desăvârşit; nimic nu este greu, ba dimpotrivă, elegant şi rafinat.

Muzica lui Kurt Weill îşi menţine farmecul, aciditatea şi romantismul, iar minunata coregrafie a Roxanei Colceag, precum şi întreaga echipă tehnică şi întreaga distribuţie, la care se adaugă veteranii Alexandru Georgescu (Jakob Sfarmă Ţeste), Orodel Olaru (Walter Salcie Plângătoare), Mihai Verbiţchi (Robert Fierăstrău), Ovidiu Cuncea (Mathias Biştar), Emilia Popescu (Jenny Speluncă), Medeea Marinescu (Lucy), Tania Popa (Dna Peachum), se remarcă prin talent, prospeţime, vigoare, ţinută estetică, armonizare şi muzicalitate.

Un spectacol ca de varieteu, care respectă stilul pur, bazat pe fragmentări, pe apropieri şi distanţări, pe demascări, cu un mare efort uman artistic şi tehnic ce stă la baza acestui produs scenic de calitate!

Mi-a plăcut acest Bertolt Brecht, dar şi maniera regizorală, modul cum s-au organizat şi desfăşurat răfuielile dintre cele două tabere, alcătuirea şi manevrarea grupurilor care dau grandoare universală piesei oriunde s-ar monta pe o scenă adecvată, aşa cum este cea de la TNB. La un moment dat, apare senzaţia (certitudinea) unui uragan interpretativ, care nu acoperă individualitatea. Grupul poliţiştilor, grupul orbilor, grupul prostituatelor interferează coregrafic cu vedetele, lăsându-le timp să se desfăşoare şi să dezvolte povestea de o simplitate orizontală colosală, exceptând finalul fantast.

În ciuda unei desfăşurări mai puţin trepidante în prima parte datorită scriiturii, publicul urmăreşte cu atenţie şi bucurie peripeţiile scenice şi aplaudă furtunos la final întreaga echipă de elită a Teatrului Naţional. A fost mai mult decât un succes, un triumf al actorilor, al regizorului şi al realizatorilor de bun augur pentru acest început de stagiune.

Cronică de Dinu GRIGORESCU 

(Foto: arhiva D.G.)

 

 

 

 

 

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments