Hidrobicicleta a avut o poveste stranie, plină de emoţii, de dragoste şi ostilitate, care s-a petrecut în decorul feeric de la Costineşti, la Hotelul Forum, vedeta Epocii de Aur ce urma să se încheie în curând, măturată de valurile Revoluţiei.
Era o provocare venită de la actorul plecat de un an dintre noi, George Custură (16 iulie 1955 – 4 iunie 2024), care, văzând spectacolul cu piesa mea, Plimbare cu telescaunul, mi-a cerut urgent un monolog pentru tradiţionalul concurs de actorie pentru tânăra generaţie, Gala Tânărului Actor, concurs de prestigiu desfăşurat la Costineşti.
Ne întâlnim în ultima stagiune, aflaţi încă sub influenţa Telescaunului, spectacol straniu care înfruntase cenzura cu eroism la Brăila, în regia regretatului Constantin Codrescu, de faţă fiind toată elita teatrului românesc.
În decembrie 1986, am propus un titlu, Hidrobicicleta, gândindu-mă la fenomenul static al societăţii care pierduse viteza şi băltea, vehiculul fiind împiedicat de prea multă alergătură. M-a tentat şi faptul că ne aflam în apropierea staţiunii Neptun, staţiune prezidenţială unde accesul hidrobicicletelor nu prea era permis, dar nu mi-am asumat curajul, de altfel, era inutil pentru a fi explicit în această comedie.
Am preluat metoda de la Telescaun, unde una scriam şi alta se întâmpla în realitate, dar publicul imediat jongla cu ideile mele. Am imaginat un demnitar, dar repede mi-am dat seama că nu ţine şi l-am transformat într-un banal funcţionar care pedalează în zadar pe ape tulburi, discutând cu sinele şi cu soţia lui absentă. Mă inspirasem şi din faimoasa piesă a lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot.
Textul a fost prea încifrat. Mai întâi, i-a speriat pe organizatori, care au schimbat titlul în Hidrobiciclismul. Regizorul Mihai Lungeanu care se oferise să asigure regia şi începuse chiar să-i dea indicaţii lui George Custură, amândoi fiind în bune relaţii, a făcut pasul în spate şi nu a mai permis ca numele lui să apară pe afiş. Este posibil ca el să fi auzit diverse conversaţii ostile la dramaturgia mea şi, cum prudenţa este mama înţelepciunii, a preferat să încheie colaborarea dintre noi.
George Custură a avut ideea năstruşnică de a aduce o hidrobicicletă grea ca o epavă de la malul mării pe scena hotelului, fapt care a creat senzaţie şi a sporit curiozitatea faţă de spectacol, autoregizându-se. Până la urmă, el a decis să-şi lege picioarele de pedale cu lanţuri, ideea fiind că nu se poate avansa sub niciun formă în acel moment istoric naval de scufundarea ceauşismului.
Textul a navigat în faţa unei săli de tineri actori şi regizori importanţi şi vigilenţi timp de 45 de minute şi rezultatul a fost mai mult necorespunzător decât cel aşteptat. Bineînţeles că eu eram de vină şi cineva a dat chiar un exemplu că nu trebuie să se scrie aşa. Pe de altă parte, George Custură şi-a făcut autocritica, dar el era iubit de asistenţă.
Am comentat semisuccesul sau semieşecul la o masă unde George şi-a amintit că se afla şi tânărul dramaturg Matei Vişniec.
Au trecut patru decenii, timp în care m-am maturizat şi venetizat. Mi-am propus să rescriu piesa, în format de şalupă rapidă, ceea ce am început să şi fac, în condiţii de libertate spirituală, dar m-am împotmolit din cauza altor lucrări.
Exact acum un an, la 4 iunie, când sărbătoream ziua mea de naştere alături de Mihai Ispirescu, Mircea Cornişteanu şi Adrian Cioroianu la reşedinţa lui Cezar Genoiu, fiul dramaturgului George Genoiu, cu care am pornit după 1990 revista Scorpion, cu un tiraj de 300.000 de exemplare şi cu 100 de colaboratori iluştri din lumea teatrului românesc, am aflat stupefiat că plecase din portul vieţii George Custură… Am obligaţia să termin această piesă şi să o dedic memoriei lui!
Dinu GRIGORESCU, Memorii – Hipnoza comediei
