Ce se întâmplă oare LA CÂŢIVA OAMENI DISTANŢĂ DE TINE?

Radu Afrim extrage din nou aur teatral, de data aceasta din dramele de zi cu zi ale două familii bistriţene aflate la doar câţiva oameni distanţă de noi, scrise cu măiestrie de poetul, prozatorul şi dramaturgul bistriţean Dan Coman, pe care l-a mai montat cu succes (Inimă şi alte preparate din carne de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, premiul UNITER 2021, pe care nu l-am văzut). Este un spectacol poetic şi plin de emoţie despre două familii destrămate de migraţie, reunite prin WhatsApp şi vizite sporadice, afectate de traume ascunse pe care nu le spun nimănui.

În ambele poveşti, motorul principal şi sufletul familiei este o mamă, prima (o minunată Natalia Călin) care şi-a crescut cu greu doi copii, adulţi acum, fata măritată în SUA (Flavia Giurgiu) şi fiul (Marius Manole) rămas în ţară şi bântuit de patima jocurilor de noroc (păcănele), după ce a rămas văduva unui soţ violent; cea de-a doua (Mirela Oprișor), o mamă plecată în Austria să aibă grijă de o femeie de 98 de ani, care lasă în urmă un fiu (Stefan Iancu) pe care îl iubeşte şi un soţ alcoolic şi mai în vârstă (Marius Bodochi) pe care nu-l mai iubeşte de mult. Căsătoria clasei mijlocii este privită ca un rău necesar (până la un punct) pentru a avea copii sau pentru a obţine greencard-ul, în care bărbaţii funcţionează ca nişte personaje mediocre, dezamăgitoare, uneori abrutizate, alteori comice, iar soţiile ca obiecte de uz discreţionar al acestora, în pat şi dincolo de el, simţindu-se deprimate şi cam îngropate de vii. Atât familia, cât şi libertatea au un preţ scump. Un subiect ofertant pentru femeile care se pare că formează cel puţin 60% din oamenii care merg la teatru.

Ca multe din spectacolele lui Afrim, şi acesta este axat pe o idee, în care textele dramatice figurează ca un suport ilustrativ al acesteia şi mai puţin ca piese de teatru de factură unitar-clasică. Nu există o intrigă propriu-zisă, nu se întâmplă nimic spectaculos, clar, cel mult o scurtă întoarcere acasă a copiilor care au zburat deja din cuib şi care se chinuie să îşi facă un rost aşa cum pot. Totul este la nivel de speranţă, nostalgie, amintire, de secrete şi răni ascunse din copilărie, de adevăr şi minciună şi, nu în ultimul rând, de închipuire. Multe din discuţiile dintre „aici şi acolo” au loc pe WhatsApp, exact ca în viaţa reală, evadările au loc pe Spotify, în universul sonor minunat creat de Afrim, populat de nume de la The Cranberries la Bruce Springsteen, iar viaţa propriu-zisă se petrece între dormitor şi bucătărie.

Comparativ cu marele apartament bucureştean din Repetiţie pentru o lume mai bună, desfăşurat spectaculos pe orizontala scenei mari a TNB, aici totul este esenţializat şi simplificat pentru scena Studio (felicitări scenografelor Sabina şi Bianca Veşteman!).

Satul contemporan sau mica provincie românească este un subiect salutar care apare rar pe scenele teatrelor, şi atunci cu tuşe groase, chiar vulgaritate. Din fericire, montarea lui Radu Afrim tratează acest subiect cu rafinament şi o iscusinţă regizorală desăvârşită care atinge toate notele sufletului, arătându-ne, aşa cum am crezut întotdeauna, că se poate şi altfel. Radu Afrim este un regizor de admirat pentru faptul că nu coboară niciodată ştacheta artistică, indiferent unde şi cu cine montează, şi nici nu încetează să exploreze teritorii artistice noi. Adică o raritate într-o piaţă teatrală care reîmpachetează ad nauseam şi fără prea multă glorie aceleaşi texte clasice sau succese comerciale occidentale. Cum spunea recent Tony Robbins în workshopul Time to Rise, „the path of least resistance will keep you safe but never make you strong, happy and proud”.

Totuşi, orice artist adevărat are un stil şi, la un moment dat, lucrurile care îl fac deosebit pot să fie şi cele care încep să-l limiteze. Cum nu i-am văzut toate spectacolele lui Afrim (decât cele din ultimul an), nu pot să pun ultima premieră de la Sala Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti într-un context mai larg şi să observ dacă şi în ce măsură regizorul (şi autorul) se autocitează sau repetă teme şi modalităţi anterioare. Las acest gen de comparații criticilor mai familiari cu spectacolele lui Afrim. Mie personal, prima parte cel puțin, mi s-a părut genială.

Revelaţia spectacolului La câţiva oameni distanţă de tine este actriţa Natalia Călin, care ne-a delectat cu accentul ei ardelenesc, prospeţimea artistică şi timing-ul comic impecabil în rolul primei mame, văduvă cu doi copii.

De asemenea, Marius Bodochi, excepţional şi de nerecunoscut în rolul comic al unui poliţist ieşit la pensie, cu o mustaţă ca pe vremuri, căruia îi place să cânte la nunţi şi care doreşte, respectuos, să-şi refacă viaţa.

Cum în ultimul timp, domnul Bodochi s-a distins în roluri dramatice de taţi, a fost o plăcere să-l vedem într-o ipostază nouă, comică, fără niciun cabotinism sau stridenţă. De fapt, se spune că pentru un actor este mult mai greu să facă comedie (de calitate) decât dramă. Radu Afrim îşi priveşte personajele cu bunăvoinţă, speculând stângăciile provinciale pentru a potenţa umorul, dar fără cinismul din Muntenia, cu bonomie şi dragoste de oameni.

În privinţa lui Marius Manole, un actor care menţine atâtea roluri principale (18 listate doar la TNB), încât ne minunăm de capacitatea lui de a le memora şi interpreta la superlativ, fără nicio greşeală, ar fi părut că e greu să-i mai descoperim noi faţete. Dar iată că în spectacolul lui Radu Afrim, pe lângă rolul mai previzibil de fiu sensibil şi neintegrat social din cauza pasiunii sale pentru păcănele (care i se potriveşte ca o mănuşă), Marius Manole interpretează şi două mici roluri comice de compoziţie care aruncă sala în aer.

Foarte reuşit şi modern a fost şi cuplul tinerilor din prima piesă, Eliana (Flavia Giurgiu) şi soţul ei american, Christopher (Ştefan Iancu), prima neadaptată şi în depresie după ce a emigrat, dar fără intenţia de a se reîntoarce, cel de-al doilea, o parodie a americanului tipic, obsedat de sex şi violenţă, dar, de fapt, băiat bun. În partea a doua, Ştefan Iancu a avut un rol cu totul diferit, cel al fiului sensibil abandonat de mama care a plecat la muncă în Austria de opt ani, singura persoană din viaţa lui cu care poate vorbi despre orice şi pe care o iubeşte, un rol dramatic, întunecat şi tulburător.

Revenind la cele două piese scurte care alcătuiesc acest spectacol-coupé, prima este mai lungă şi mai complexă, dar şi mai comică şi dinamică. M-a lăsat cu regretul că nu a fost dezvoltată încă puţin pentru a alcătui o piesă de sine stătătoare, gen Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, dar evident originală şi aplicată familiei contemporane româneşti. Mi s-a părut că oferă un nucleu genial care îmbină diverse planuri şi cadenţe, oferind o dantelărie de accente comice, lirice şi onirice, puse în valoare minunat de fantezia lui Radu Afrim şi a întregii echipe artistice. Textul abundă în pasaje foarte frumoase din punct de vedere literar, alături de situaţii comice şi dramatice pregnante care curg pe nesimţite din real în imaginar şi invers. Cea de-a doua piesă este mai scurtă şi mai întunecată, despre salvarea mamei care aduce cu sine pierderea fiului. Regizorul Radu Afrim a presărat în ambele piese câteva momente suprinzătoare de un comic exploziv.

Aşadar, în La câţiva oameni distanţă de tine există lumi întregi care merită descoperite, văzute şi auzite, tensiuni între părinţi şi copii cu care ne putem cu toţii identifica, năzuinţe la care putem cu toţii vibra. Este un spectacol profund, original, emoţionant, strălucit realizat şi relevant pentru ziua de azi.

P.S. Ar fi util ca în cazul premierelor absolute, teatrele să ofere criticii şi textele pieselor.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: A.A.)