Spectacolul Oameni buni, bazat pe piesa lui David Lindsay Abaire din 2011, a sosit pe scena Studio a Teatrului de Comedie cu un pedigree impresionant de laude şi recunoaştere în SUA: premieră la Manhattan Theater Club, două nominalizări la premiile Tony, una pentru cea mai bună piesă a anului şi cealaltă pentru interpretarea rolului principal, Margie – Frances McDormand, o actriţă cu un look modern, cool şi plină de magnetism, care a şi câştigat.
Este o piesă cu mesaj social puternic despre capitalismul nemilos şi despre cei care au reuşit să se desprindă din mahalalele din care au pornit şi cei care au rămas în urmă şi se afundă din ce în ce mai jos. Una dintre primele piese despre germenii cancel culture care discută rasismul ascuns şi prejudecăţile cu care cresc albii în America, chiar şi cei mai bine intenţionaţi.
În SUA, majoritatea oamenilor încearcă să fie nice people cu cei din jur, spre deosebire de România, unde la modă e lipsa de amabilitate şi chiar bădărănia. În piesa lui David Lindsay Abaire, fiecare personaj se străduieşte să fie bun, dar rezultatul e nefericit şi pare că ţine de un destin care îl depăşeşte. Succesul în SUA al acestei piese se datorează, nu în ultimul rând, unui sentiment colectiv de vină pentru marile decalaje economice între oameni şi este un semn de autoflagelare politică. De altfel, o mare parte a dramaturgiei americane premiate din ultimii 20 de ani a devenit din ce în ce mai corectă din punct de vedere politic şi scrisă de autori cu mastere în creative writing (cum este şi Casa curată de Sarah Ruhl de la TNB). Deseori, criticii din marile ziare consideră intenţia socială şi ideologică a unei opere mai importantă decât calitatea artistică a execuţiei (sau chiar credibilitatea acesteia, cum e cazul în Casa Curată.) Rezultatul este o dramaturgie un pic fadă pentru spiritele mai ireverenţioase. S-ar putea face chiar cazul unei diluări a meritului, cam cum s-a diluat şi meritul CV-ului preşedintei Universităţii Harvard.
Oameni buni de David Lindsay Abaire este o piesă excelentă, dar cu nimic mai presus decât piesele româneşti de top pe care le-am văzut montate în toamna aceasta în Bucureşti, scrise de Mimi Brănescu (Family.exe), Radu F. Alexandru (Gertrude) sau Gianina Cărbunariu (Două ore cu pauză), piese care, spre meritul lor, nu au făcut nicio concesie corectitudinii politice şi care chiar conţin o anumită vervă intelectuală care lipseşte în mare parte din dramaturgia americană contemporană.
Margie (Mihaela Teleoacă), din cartierul cel mai sărac din Boston, este casieră la un magazin de un dolar şi e concediată pe bună dreptate şi cu multe scrupule de fiul unei vechi prietene care a ajuns manager, tânărul Stevie (Silviu Debu). Dar Margie este necasătorită şi mama unei fete retardate ajunse la maturitate (Cătălina Mihai), pe care o lasă în timpul zilei cu proprietăreasa cinică care mereu întârzie, Dollie (Laura Creţ). Salariul acela de mizerie o ţinea pe linia de plutire şi fără el va fi aruncată în stradă. Discutând cu cea mai bună prietenă, Jean (Delia Nartea), şi cu proprietăreasa la o sesiune de bingo (divertismentul clasei americane de jos), Margie află că un fost coleg de liceu, Mike (Sandu Pop), cu care a avut o aventură pasageră, a ajuns mare doctor şi se duce să-i ceară un job, ceea ce duce la o serie de evenimente neprevăzute.
Mike nu era o canalie, ci un om bun. La fel se dovedeşte a fi şi soţia acestuia, de culoare, pe care iniţial Margie o urăşte din gelozie. Dar nu, Kate (Iasmina Creţoi) este, de fapt, o femeie de culoare educată, dintr-o familie de old money, fiica unui director de spital unde lucrase Mike, cel care se însurase „mai sus” din punct de vedere social, în timp ce Kate este cea care a început să regrete pasul pentru că nu-l simte pe Mike că are aceleaşi valori ca şi ea. De fapt, Kate şi Mike merg la psiholog pentru că au de reconciliat mici diferenţe de caracter pe care Kate le găseşte impardonabile.
Kate este personificarea intelectualului liberal, plin de compasiune pentru cei nevoiaşi, şi doreşte sincer să o ajute pe Margie să-şi găsească un job şi chiar se oferă să-şi concedieze bona şi să o angajeze pe Margie, dar Mike se opune. Din confruntarea celor trei, se conturează tensiuni puternice şi un mister fragil despre adevărata paternitate a fetei lui Margie.
Tema concediatului unui angajat problematic care e lăsat pe drumuri şi turmentarea acestuia de către „ceilalţi” a fost făcută, cel mai recent şi cu mult mai multă cruzime, în spectacolul Bull al englezului Mike Bartlett de la Teatrul Mic.
Dacă în Bull, regia a mers pe un minimalism naturalist, în Oameni buni, Andreea Vulpe a dorit să facă această comedie tristă mai explicit comică şi mai atractivă pentru publicul larg, adăugând momente comice muzicale suplimentare semnate de Cristina Juncu, stil care se pare că e la modă, deşi schimbă puţin spiritul piesei.
Mihaela Teleoacă transmite emoţionant disperarea şomerei trecute de prima tinereţe care are în grijă un copil cu probleme, dar nu reuşeşte să creeze un personaj cu adevărat magnetic. Margie-ul ei şarjează în prima scenă, unde ar fi prins mai bine un fel de Eliza Doolittle îmbătrânită fără să-şi fi întâlnit Pygmalion-ul. Lunga scenă din cabinetul doctorului, când stă minute în şir în genunchi şi cotrobăie într-o geantă pusă pe jos în timp ce discută, mi s-a părut cam neinspirată, chiar stânjenitoare. Mai bune au fost scenele cu prietenele, de acasă şi de la bingo. Abia când ajungem la marea scenă din casa doctorului, unde regia pune în valoare textul fără să-l „încarce” prea mult cu extratext, forţa acestuia răzbeşte mai bine şi spectacolul ajunge în forma optimă, atingându-ne la suflet. Actorii au jucat şi ei exemplar. Mi-a plăcut lipsa de stridenţă şi eleganţa plină de compasiune a Iasminei Creţu, o actriţă cu o prezenţă scenică care ar trebui exploatată, interpretarea mai bine calibrată a Mihaelei Teleoacă şi oscilaţia lui Sandu Pop în relaţiile de superioritate şi inferioritate cu cele două femei.
Foarte bune au fost apariţiile intermitente ale fiicei retardate a lui Margie (Cătălina Mihai), culminând cu momentul exploziv din final.
Scenografia lui Andu Dumitrescu e alcătuită din cuburi, repetând, la scară mai mică, scenografia spectacolului Family.exe de la „Bulandra”, care a avut premiera tot în această toamnă. O idee versatilă, care însă denotă o anumită lentoare creativă. (Prefer stilul binomului Radu Afrim – Irina Moscu de a imagina o lume nouă cu fiecare spectacol, dar înţeleg că acest lucru nu este întotdeauna posibil.)
În concluzie, Oameni buni este o comedie contemporană tristă, directă, pe alocuri răvăşitoare, fragmentată de veselia reclamelor de publicitate. Traducerea excelentă şi prestaţiile actorilor creează în general o experienţă captivantă pentru public. Totuşi, pentru mine, o admiratoare a regizoarei Andreea Vulpe, spectacolul nu şi-a atins pe deplin potenţialul.
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: comedie.ro)
