Cu o revistă cu nume inspirat din această piesă nu puteam să ratăm premiera de pe 4 decembrie de la Teatrul de Comedie, pe care am așteptat-o cu multă curiozitate. Rinocerii lui Eugen Ionesco fac un comeback european, la 65 de ani de la premiera mondială absolută din 1960 de la Paris, jucată și regizată de Jean-Louis Barrault, urmată în același an de premiera de la Royal Court, regizată de Orson Welles și jucată de Laurence Olivier. În aprilie s-au jucat la Almeida Theater din Londra, regizați de Omar Elerian, cu un Bérenger negru (Ṣọpẹ́ Dìrísù), montare despre care critica londoneză a spus că nu l-a servit bine pe Ionesco. Totuși, e mai bine ca piesele lui Ionesco să circule, cu atât mai mult cu cât au rămas la fel de actuale.
Eugen Ionesco (n. 1909-1994) a scris Rinocerii în 1959, inspirat de experiențele sale cu apariția fascismului în anii ’30, ideologie care a dus mai târziu la genocidul a circa șase milioane de evrei și la al Doilea Război Mondial. Piesa poate fi citită și ca un avertisment împotriva altor forme de totalitarism, inclusiv comunismul, cu gulagurile și represiunea care au produs zeci de milioane de victime în est, și a sedus mulți idealiști și în vest.
M-am întrebat cum va citi Vlad Massaci rinocerizarea în 2025. Beranger-ul lui, acest everyman fără altă aspirație decât să o iubească pe Daisy, colega lui de birou, și care se luptă să rămână om într-o lume care se rinocerizează, pentru că tot mai mulți oameni ‘încearcă să țină pas cu vremurile,’ putea foarte bine să fie azi despre progresiștii cu 72 de genuri, sau populiștii apăruți ca reacție la primii și numiți de aceștia fasciști. Acțiune și reacțiune – după o deschidere excesivă a granițelor, a sexelor și a genurilor, declanșându-se dorința excesivă de respingere a ‘progresului.’
Ei bine, rinocerizarea lui Massaci, vine foarte inspirat prin intermediul unui telefon mobil gigant care servește și ca fereastră asupra lumii dezlănțuite prin care urmărim toți, zilnic, cum lumea a luat-o razna (scenografie Andu Dumitrescu).
De asemenea, prin intermediul unei gropi pătrate în care plonjează fiecare personaj, din diverse motive, și cu diverse scuze. Abisul proverbial care însoțește la fiecare pas experiența umană.
Interesant este că Massaci nu a optat grăbit, naiv pentru o poziție politică explicită, nu s-a băgat în colțul zgomotos al nici unei ideologii care ar fi divizat publicul (spre deosebire de contemporanii lui europeni mai militanți de stânga cum ar fi Tiago Rodriguez), ci a optat curat, discret, inteligent, către posthumanismul care ne paște pe toți, perspectiva cărnii care se va uni cu tehnologia, the flesh merging with technology.
Revelația spectacolului este Tudor Chirilă care dă viață strălucit unui rol în contre-emploi cu stilul lui super cool de vedetă de la Vocea Românei și nu numai. E uman, convingător, firesc în rolul omului fără ambiție, dezordonat, depășit de viață, pe care toți ceilalți îl privesc de sus, dar care devine eroul improbabil al unei cruciade personale de a-și păstra umanitatea esențială pe care toți cei din jurul lui și-o pierd din ambiție. O cruciadă care crește treptat în intensitate până la strigătul de luptă din final, memorabil, esențial.
Este un rol care i se potrivește de minune lui Chirilă și care îi oferă totodată un vehicul ideal pentru a arăta ce poate ca actor de compoziție, nu doar ca vedetă. Alături de el am descoperit-o cu încântare pe tânăra actriță Andreea Alexandrescu, ingenua perfectă, frumoasă, firească, carismatică, cu o dicție impecabilă și o stăpânire tehnică exemplară a rolului, dublată de capacitatea de a stârni emoție (care nu vine întotdeauna la pachet cu tehnica). Excelentă scena când cei doi joacă minunat, cu ironie, “o căsnicie de 25 de ani în doar 5 minute.”
Foarte bun este și Liviu Pintileasa (Jean, prietenul ambițios, de succes al lui Beranger) mai ales în scena rinocerizării lui, prima la care spectatorul e martor și cheie în economia spectacolului, pe care o joacă fantastic. Mi-a plăcut mai puțin în scenele de început când vorbea parcă prea repede, prea exterior, lucrând doar cu viteza nu și cu pauzele sau nuanțele. De fapt scenele inițiale, de grup, mi s-au părut mai puțin inspirate, iar jocul actorilor a părut mai degrabă exterior, un pic cam fals și uneori strident (cu excepția lui Tudor Chirila și a Andreei Alexandrescu care sunt firești, exemplari pe tot parcursul scenic).
Abia când spectacolul începe cu scenele intime, cu 2-3 personaje, din camerele lui Jean și ale lui Beranger, spectacolul își găsește vocea optimă. Forța crește și spectacolul te cucerește iremediabil – prin firesc, prin ce spune dar și prin ce se nu se spune dar se deduce, oferind un echilibru ideal între sugestie și vorbărie. Un rol nuanțat, care merită aplauze, a creionat și Alin Florea, prietenul cuplului Beranger-Daisy și unul din ultimii prieteni care rezistă presiunii generale.
Spectacolul de la Teatrul de Comedie vine la 61 de ani de la premiera absolută în România semnată de regretatul regizor Lucian Giurchescu (1930-2022), fost director al Teatrului de Comedie. Rinocerii lui Eugen Ionescu sunt deci, o piatră de temelie a teatrului absurdului, scrisă cu geniu și montată cu talentul cu care regizorul Vlad Massaci ne-a obișnuit de mult. Merită neapărat redescoperiți de noile generații. O reușită și un text de referință în repertoriul bucureștean.
Cronică de Alexandra ARES
Foto: Teatrul de Comedie, Anastasia Atanasoska, respectiv AA
RINOCERII de Eugen Ionesco
regia Vlad Massaci
scenografie, light & video design Andu Dumitrescu
coregrafie Florin Fieroiu
sound design Vlaicu Golcea
grafică afiș Ioana Pîrvan
fotografii Anastasia Atanasoska
asistență regie Elena Tudorache
asistență scenografie Elena Moloșag
Data premierei 4 decembrie 2025
Distribuție
Tudor Chirilă – Bérenger
Liviu Pintileasa – Jean
Andreea Alexandrescu – Daisy
Lucian Ionescu / Alin Florea – Dudard, Băcanul
Sorin Miron – Botard, Patronul cafenelei
Dragoș Huluba – Logicianul
Lucian Pavel – Domnul Bătrân, Domnul Papillon
Mihaela Măcelaru – Gospodina
Simona Stoicescu – Băcăneasa, Doamna Boeuf
Domnița Iscru – Chelnerița
Teatrul de Comedie, București
