În gondolă, Oana Pellea şi Mircea Rusu
FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA
după Teodor Mazilu, la TNB
Nu citisem piesa lui Mazilu şi nici nu văzusem vreun spectacol cu ea, deci a fost un contact virgin cu un text care se dezice de montările violente care i-au adus dramaturgului celebritatea. De fapt, este o satiră mutată în interiorul sufletelor celor doi singuratici care se întâlnesc într-o reală sau ipotetică Veneţie pentru a bate câmpii în stilul mazilian al personajelor trăncănitoare, după ilustrul model al lui Caragiale. Mazilu nu scrie o comedie epică cum vor teatrele de astăzi, cu conflict şi dragoste, condiţie esenţială pentru a fi jucat. El sondează profunzimile minţii şi ale sufletului folosind calamburul şi arabescul, ziceri şi contraziceri, derapaje de la un subiect la altul, de la un sentiment la altul, ceea ce creează o formă insolită de acţiune care ţine trează atenţia spectatorului. Replica comică nu mai este explozivă, ci doar reflexivă. Apar o sumedenie de implozii care creează tragicomedie, publicul reacţionează în acelaşi stil: stă la pândă şi savurează paradoxurile, ici-colo râde şi apoi aplaudă. Nu exagerează prea mult.
Dacă considerăm această piesă ca pornind dintr-o altă bijuterie teatrală pe care Mircea Ghiţulescu o considera cea mai bună piesă scurtă din istorie, este vorba despre Conu Leonida faţă cu reacţiunea, aici, personajele sunt faţă în faţă cu singurătatea. El e mai tânăr decât Leonida şi, lipsit de cultură, salvează aparenţele, în timp ce ea e mai inteligentă şi, mai puţin semidoctă, revarsă o sumedenie de observaţii care o împing într-un uşor ridicol, într-o nostalgică şi dureroasă încercare de a găsi omul vieţii sale aşa cum şi el, un crai de modă veche, face pe fantele încercând o aventură. Înţeleg că textul este o adaptare (Mariana Cămărăşan) şi începe cu cei doi la vârsta senectuţii, la un metru de moarte, care îşi amintesc de acea nemaipomenită întâlnire de destin din Piaţa San Marco sau dintr-un alt cotlon al Veneţiei care este mereu aceeaşi, indiferent de epocă şi de anotimp, iar luna septembrie este, de fapt, luna august. Nu contează precizia, ci imprecizia, deşi Veneţia, până la urmă, este un loc comun de agrement mondial ce continuă să fascineze imaginaţia celor care nu au ajuns la ea sau celor care au fost în ea.
Ambii actori au o prestaţie cu totul remarcabilă şi curiozitatea se instalează treptat pe măsură ce se rostesc replicile şi se desfăşoară gesturile de o banalitate extremă. Dar viaţa în general este dominată de banalităţi din care se nasc, până la urmă, loviturile de teatru. Pe Oana Pellea nu am văzut-o de mult şi am revăzut-o cu o plăcere fantastică de a juca în diferite paradigme şi enigme, cu o dicţie impecabilă şi cu sonorităţi rar întâlnite chiar şi la marii actori sau actriţe care nu sunt ajutaţi de volumul vocal. Oana Pellea este şi răspicată, dar şi duioasă, în contratimp, şi rece, şi caldă, simultan, şi dominatoare, şi dominată de Mircea Rusu, având avantajul de a-l vedea pentru prima dată cap-coadă, fără intruziunea altor personaje, de gâtul partenerei de joc, ceea ce permite a se observa toată anvergura actorului. Deşi masiv, Mircea Rusu este şi maleabil, flexibil, ştie să fie şi cald. Deşi semeţ, ştie să fie şi prăbuşit, deşi uneori grobian, îl descoperim elegant, curtenitor. Amândoi actorii creează un cuplu neaşteptat de unitar, atât prin consonanţe, cât şi prin disonanţe.
Textul lui Mazilu este rostit cu o naturaleţe cuceritoare, iar mişcarea scenică, care uneori este statică, alteori mai precipitată, creează suspans, emoţie, interes. Regia (Mariana Cămărăşan) coordonează cu pricepere cuplul acestei telenovele filosofic-existenţiale, nu se vede strident, dar există evident. Decorul (Vladimir Turturică) este un kitsch prelucrat aşa cum toată Veneţia este. Muzica în italiană nu are cum să nu placă şi ea pigmentează cu picturi de dragoste sufletele resemnate, care sunt udate cu stropi de lacrimi. Ceea ce deosebeşte însă piesa şi interpretarea de texte similare cu subiect veneţian este tocmai abordarea cu totul neaşteptată a unei întâlniri întâmplătoare în cetatea dogilor. Nu mai contează dacă Piaţa San Marco este aievea sau doar o fantezie, un vis, sau ne aflăm în visul unui vis, sau în realitatea realităţii. Absurdul mazilian atinge un sublim rafinament atunci când personajele declară că nu mai e necesar să te duci la Veneţia, ci să spui că ai fost acolo, că nu mai contează să mergi în excursie, ci să îţi aminteşti de ea. Destăinuirile, minciunile, adevărurile, plimbarea cu imaginara gondolă, dansul, stâlcirea limbilor străine de către cei doi turişti sunt momente de mare virtuozitate care oferă publicului numeros bucuria unui discret, dar important spectacol de teatru.
Dinu GRIGORESCU
(Foto: tnb.ro)
