Venisem la spectacol impresionat de mărturisirile unui tânăr om de afaceri român de succes, afectat de tangoul taxelor şi impozitelor în ritm de rock, care sufocă mediul de afaceri, exceptând băncile lacome de profit şi balenele multinaţionale care au invadat gurile Dunării şi beneficiază de tot felul de privilegii. Din acest motiv subiectiv, mi-a trebuit un timp ca să intru în universul Tangoului polonez care la vremea sa a făcut vâlvă pe scenele dramatice europene şi, mimetic, şi la noi.
Naraţiunea difuză şi filosofia exagerată estompează dinamica spectacolului. Piesa construită pe mişcarea ideilor devine obositoare la un moment dat şi chiar neinteresantă sau interesantă din punct de vedere documentar pentru un anumit public.
Piesa descrie aventurile unui grupuscul uman situat într-un bordel (firmă prosperă) sub comanda unui tânăr schizofrenic, bântuit de fantasmele lui artistice, obsedat de ideea de a avea şi descifra idei, rupt însă de banala lui realitate. Tatăl poartă centura de castitate a bunicului său, bunica e dusă cu pluta la cazinoul de familie, mama e total lipsită de autoritate, iar majordomul casei, tatuat, este sluga care va deveni în final stăpânul absolut.
Actorii Naţionalului susţin roluri dificile şi complicate prin maniera scriiturii realiste şi parabolice simultan. Vedeta scenică este domnul George Ivaşcu, care compune un personaj cameleonic, Eugen. Actorul creează comicul din mişcarea trupului şi din expresia feţei prin instalarea lui în diferite ipostaze care se fixează puternic în ochiul spectatorului. De altfel, măreţia lui Mroźek constă în crearea unor personaje misterioase, unice şi a unor caractere foarte asemănătoare cu cele cehoviene, dar pe altă scară temporală şi din care lipseşte iluzia unei Moscove luminoase şi salvatoare. În Tango nu există niciun fel de speranţă, câtă vreme se aduce în final spectrul dictaturii bestiale.
Doamna Rodica Negrea, deşi deţine un rol secundar, Eugenia, în degringolada generală, creează o bunică interesantă, umană, ataşată şi dezinteresată de problemele universului, cu excepţia jocului de cărţi. E o moartă încă în viaţă. Catafalcul devine un personaj şi o destinaţie finală pentru lumea pe care o cunoaştem. Jocul de cărţi este perfect. Nu se trişează. Textul e respectat la virgulă. Domnul Emilian Oprea, în rolul Edek, tatuat ca un fotbalist contemporan, emană virilitate, forţă, oportunism slugarnic şi triumfă în ipostaza de dictator. În rolul tatălui, Stomil, domnul Mihai Constantin dezvoltă un joc scenic bine centrat pe detalii, navigând abil prin mendrele tragismului. Tânăra actriţă Cătălina Mihai, provenită din teatrul constănţean, este o surpriză plăcută în rolul Ala; capturează privirile spectatorilor asupra ei de fiecare dată când apare, cu dezvăluirile anatomice necesare, fără să exagereze în stridenţe. Marea artistă Emilia Popescu nu se dezminte nici în rolul mamei lui Arthur, Eleonora, având un joc precis şi elegant.
Decorul (Andrei Both) e construit adecvat atmosferei Tangoului alcătuit din elemente naturaliste, din care nu lipsesc şi elementele suprarealiste. Costumele diverse şi numeroase (Angela Balogh Călin) sunt croite după comanda regizorală asumată, de lume esenţializată a unui timp fără limite, şi acoperă foarte bine personajele feminine în diferite întruchipări. Arthur (Matei Constantin), eroul proveştii, e urât îmbrăcat şi încălţat. Deşi harnic pe scenă şi corect în mişcări, actorul este lipsit de o carismă suplimentară.
O bună coregrafie scenică a experimentatului Florin Fieroiu contribuie la dansul personajelor poloneze în multiple situaţii excelent regizate, ca şi light designul funcţional al lui Cristian Şimon.
Dramaturgul Sławomir Mroźek a murit la 83 de ani şi a parcurs un secol în Polonia cea anticomunistă şi postcomunistă, într-o cultură foarte avangardistă care nu a existat în România decât episodic. Noi nu am avut Solidaritatea, noi am avut Laşitatea. Naraţiunea împânzită de tot felul de filosofii reuşește prin abuz ideatico-literar să obosească creierul spectatorului român surescitat de pensiile speciale, de pilonul de pensii, de morţii din Ucraina şi Fâşia Gaza, de Putin şi de Schengen.
Gábor Tompa, un regizor genial şi sentimental, reia acest text din tinereţe al unui autor care nu poate fi contestat şi ni-l oferă cu largheţe. Regizoral, ne oferă efectiv o mostră de scene reuşite cum sunt: jocul de poker cu care debutează Tangoul, apariţia şi evoluţia prostituatei în diferite ipostaze de cucerire sentimentală şi ca mireasă, dar şi scenele violente care cuprind scandaluri şi abuzuri fizice, ce sunt celebrate cu migală şi fără sfială. Actul 2 e fără cusur. Impresionează scenele statice fără replică, de la început şi până la sfârşit.
Bine calculat şi realizat, tangoul final (muzical) aduce ropote de aplauze.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Florin Ghioca, TNB)
